Este situată în versantul drept al Văii Gârdişoara, la 600 m în amonte de cătunul Casa de Piatră la altitudinea 1020 m în calcare tithonice. Dezvoltare: 5680 m. Denivelare: 121 m (-60,0 m; +61,0 m). Coiba Mică este încadrată în clasa C de peşteri protejate iar Coiba Mare în clasa B.
Coiba Mică a fost explorată în februarie 1973 de L. Vălenaş şi I. Bele şi cartată o lună mai târziu de L. Vălenaş şi M. Oncu. Întreprinse de M. Bleahu, I. Viehmann şi D. Coman în intervalul 1953-1956, cele dintâi explorări în Coiba Mare s-au finalizat cu cartarea a 760 m de galerii. Între octombrie 1975 şi decembrie 1976, o echipă de speologi amatori compusă din L. Vălenaş, Gh. Drimba, E. Vălenaş, G. Halasi şi E. Silvestru explorează vastul sistem de galerii fosile care se desfăşoară la nivelul superior al cavităţii. Joncţiunea dintre cele două peşteri (prima de acest gen din România) este realizată la 1 ianuarie 1978, când F. Păroiu reuşeşte să străbată prin scufundare autonomă întregul sifon care le separă.
Constituind punctul de la care începe drenajul subteran al Văii Gârdişoara, Coiba Mică are o intrare de numai 3 m înălţime dar de 20 m lăţime, în care stau îngrămădite numeroase trunchiuri de copaci. După un parcurs de 25 m, apa cade într-o cascadă de 12 m, dincolo de care formează două lacuri, lungi de 9-10 m, traversează Sala Mare (28 m lungime, 21 m lăţime maximă şi 12 m înălţime) şi Sala Blocurilor (18 x 13 x 15 m) şi sfârşeşte prin a se pierde, la cota -35, prin sifonul care desparte cele două Coibe pe o lungime de 60 m. Dezvoltarea totală a peşterii este de 270 m.
Intrarea prin Coiba Mare (cota -14) este reprezentată de un portal de 47 m înălţime şi 74 m lăţime, cel mai mare din Munţii Bihor. Această deschidere cu adevărat monumentală se continuă cu Sala Mare, pentru început tot atât de largă dar apoi îngustată ca o gigantică pâlnie. Ea este străbătută de un mic curs de apă care apare la zi prin Izbucul Coibiţa, situat la baza versantului stâng al Văii Gârdişoara. Pereţii Sălii Mari sunt perforaţi de mai multe deschideri prin care se poate pătrunde în sectorul fosil al cavităţii (Marele Labirint), care totalizează nu mai puţin de 3.874 m (aproximativ 75% din dezvoltarea întregii reţele speleice). Desfăşurat la rândul său pe cel puţin două niveluri de carstificare, acest sector se compune dintr-un veritabil labirint de galerii şi săli, în care cele mai importante prin dimensiuni sunt Sala A. M. Winkler (de 23 m lungime, 16 m lăţime şi 18 m înălţime) şi, în continuarea ei, Galeria Urşilor (670 m lungime, incluzând şi sistemul de goluri superioare ori laterale cu care ea este în legătură).
În partea sa vestică, Sala Mare comunică printr-o deschidere largă cu Sala René Jeannel, cea de a doua ca mărime din reţeaua celor două Coibe (55 m lungime, 22 m lăţime şi 45 m înălţime). Din aceasta se urcă în pantă abruptă prin Marele Tobogan, o galerie spaţioasă la capătul căreia, în Sala Albă, se atinge denivelarea pozitivă maximă a golului subteran. În latura dreaptă a acestei galerii se deschide Micul Labirint, cu o topografie asemănătoare cu cea a Marelui Labirint dar cu o dezvoltare de numai 438 m. Din partea inferioară a Sălii René Jeannel se poate ajunge din nou la cursul secundar de apă care traversează Sala Mare, într-un sector al acestuia mărginit de două pasaje joase, denumite pe nedrept "sifoane" dar care pot deveni periculoase în perioadele de viituri. Mai departe, apa curge printr-o galerie de 10-15 m înălţime până în Sala Confluenţei, unde face joncţiunea cu drenajul principal al reţelei, reapărut în spaţiul peşterii din sifonul care o desparte de Coiba Mică.
În aval, morfologia golului subteran devine cu totul alta, deoarece el nu mai este reprezentat decât de o galerie impozantă (de până la 15 m lăţime şi 20 m înălţime), practic lipsită de ramificaţii şi pe traseul căreia trebuie depăşite mai multe cascade şi lacuri. La 386 m de Sala Confluenţei, această galerie ia sfârşit prin Lacul Morţii, un sifon plin de buşteni care fac deosebit de riscantă orice tentativă de scufundare.
Resurgenţa întregului drenaj subteran este reprezentată de Izbucul Tăuz, situat la o distanţă aeriană de 2.600 m şi la diferenţă de nivel de 170 m.
Bibliografie: Jeannel şi Racoviţă (1929), Damian-Georgescu (1963), Botoşăneanu (1966), A. Negrea (1966), Bleahu et al. (1976), Vălenaş (1978), Păroiu şi Vălenaş (1981), Orghidan et al. (1984), Cocean (1995), Racoviţă (2004-2005), Onac et al. (2007).