Clubul de Speologie "Z" Oradea

Pagini din speo-evidența clubului


Redactat de Paul Damm


Rețeaua Coiba Mică - Coiba Mare
Este situată în versantul drept al Văii Gârdișoara, la 600 m în amonte de cătunul Casa de Piatră la altitudinea 1020 m în calcare tithonice. Dezvoltare: 5680 m. Denivelare: 121 m (-60,0 m; +61,0 m). Coiba Mică este încadrată în clasa C de peşteri protejate iar Coiba Mare în clasa B.
Coiba Mică a fost explorată în februarie 1973 de L. Vălenaș și I. Bele și cartată o lună mai târziu de L. Vălenaș și M. Oncu. Întreprinse de M. Bleahu, I. Viehmann și D. Coman în intervalul 1953-1956, cele dintâi explorări în Coiba Mare s-au finalizat cu cartarea a 760 m de galerii. Între octombrie 1975 și decembrie 1976, o echipă de speologi amatori compusă din L. Vălenaș, Gh. Drimba, E. Vălenaș, G. Halasi și E. Silvestru explorează vastul sistem de galerii fosile care se desfășoară la nivelul superior al cavității. Joncțiunea dintre cele două peșteri (prima de acest gen din România) este realizată la 1 ianuarie 1978, când F. Păroiu reușește să străbată prin scufundare autonomă întregul sifon care le separă.
Reteaua Coiba Mica - Coiba Mare Constituind punctul de la care începe drenajul subteran al Văii Gârdișoara, Coiba Mică are o intrare de numai 3 m înălțime dar de 20 m lățime, în care stau îngrămădite numeroase trunchiuri de copaci. După un parcurs de 25 m, apa cade într-o cascadă de 12 m, dincolo de care formează două lacuri, lungi de 9-10 m, traversează Sala Mare (28 m lungime, 21 m lățime maximă și 12 m înălțime) și Sala Blocurilor (18 x 13 x 15 m) și sfârșește prin a se pierde, la cota -35, prin sifonul care desparte cele două Coibe pe o lungime de 60 m. Dezvoltarea totală a peșterii este de 270 m.
Intrarea prin Coiba Mare (cota -14) este reprezentată de un portal de 47 m înălțime și 74 m lățime, cel mai mare din Munții Bihor. Această deschidere cu adevărat monumentală se continuă cu Sala Mare, pentru început tot atât de largă dar apoi îngustată ca o gigantică pâlnie. Ea este străbătută de un mic curs de apă care apare la zi prin Izbucul Coibița, situat la baza versantului stâng al Văii Gârdișoara. Pereții Sălii Mari sunt perforați de mai multe deschideri prin care se poate pătrunde în sectorul fosil al cavității (Marele Labirint), care totalizează nu mai puțin de 3.874 m (aproximativ 75% din dezvoltarea întregii rețele speleice). Desfășurat la rândul său pe cel puțin două niveluri de carstificare, acest sector se compune dintr-un veritabil labirint de galerii și săli, în care cele mai importante prin dimensiuni sunt Sala A. M. Winkler (de 23 m lungime, 16 m lățime și 18 m înălțime) și, în continuarea ei, Galeria Urșilor (670 m lungime, incluzând și sistemul de goluri superioare ori laterale cu care ea este în legătură).
În partea sa vestică, Sala Mare comunică printr-o deschidere largă cu Sala René Jeannel, cea de a doua ca mărime din rețeaua celor două Coibe (55 m lungime, 22 m lățime și 45 m înălțime). Din aceasta se urcă în pantă abruptă prin Marele Tobogan, o galerie spațioasă la capătul căreia, în Sala Albă, se atinge denivelarea pozitivă maximă a golului subteran. În latura dreaptă a acestei galerii se deschide Micul Labirint, cu o topografie asemănătoare cu cea a Marelui Labirint dar cu o dezvoltare de numai 438 m. Din partea inferioară a Sălii René Jeannel se poate ajunge din nou la cursul secundar de apă care traversează Sala Mare, într-un sector al acestuia mărginit de două pasaje joase, denumite pe nedrept "sifoane" dar care pot deveni periculoase în perioadele de viituri. Mai departe, apa curge printr-o galerie de 10-15 m înălțime până în Sala Confluenței, unde face joncțiunea cu drenajul principal al rețelei, reapărut în spațiul peșterii din sifonul care o desparte de Coiba Mică.
În aval, morfologia golului subteran devine cu totul alta, deoarece el nu mai este reprezentat decât de o galerie impozantă (de până la 15 m lățime și 20 m înălțime), practic lipsită de ramificații și pe traseul căreia trebuie depășite mai multe cascade și lacuri. La 386 m de Sala Confluenței, această galerie ia sfârșit prin Lacul Morții, un sifon plin de bușteni care fac deosebit de riscantă orice tentativă de scufundare.
Resurgența întregului drenaj subteran este reprezentată de Izbucul Tăuz, situat la o distanță aeriană de 2.600 m și la diferență de nivel de 170 m.
Bibliografie: Jeannel și Racoviță (1929), Damian-Georgescu (1963), Botoșăneanu (1966), A. Negrea (1966), Bleahu et al. (1976), Vălenaș (1978), Păroiu și Vălenaș (1981), Orghidan et al. (1984), Cocean (1995), Racoviță (2004-2005), Onac et al. (2007).