Este situată în versantul drept al Pârâului Orbului, în locul numit "Sub Faţa Călinesei" la altitudinea 1.250 m în calcare neojurasice. Dezvoltare: 607 m. Denivelare: -56 m.
Descoperită în 1962 de Matei Dumitru, paznicul Gheţarului de la Vârtop, peştera a fost explorată şi cartată parţial de I. Viehmann, Gh. Racoviţă şi I. Sălăjan în noiembrie 1963, pentru ca explorările ulterioare, întreprinse îndeosebi de L. Vălenaş între 1973 şi 1977, să sporească simţitor lungimea cunoscută a golului subteran.
Peştera este un ponor clasic, deschis la baza unui perete calcaros de 30 m înălţime şi care drenează toate apele din sectorul superior al văii. Intrarea poate fi reperată cu multă uşurinţă, căci are nu mai puţin de 12 m în lăţime şi 20 m în înălţime. Ea dă acces într-o galerie largă, la început descendentă şi cu numeroase blocuri căzute pe planşeu, în care cursul subteran apare abia la 52 m de suprafaţă. Apa curge printre plaje de pietriş şi nisip, acoperite frecvent de cruste calcitice, până în dreptul Sălii Albe, deschisă în latura stângă şi bogat concreţionată. Pe alocuri, astfel de cruste sunt suspendate în pereţi, trădând alternanţa în evoluţia cavităţii a unor faze colmatare şi de reactivare. Imediat după Sala Albă, galeria începe să se îngusteze iar pârâul cade mai întâi într-o cascadă de 8 m, apoi în două marmite succesive, deschise spre aval. În partea sa finală, galeria îşi schimbă mult aspectul, devenind din ce în ce mai joasă şi luând sfârşit printr-un lac de sifon. Aval de cascadă, cursul primeşte din dreapta un mic afluent care poate fi urmărit pe o galerie înaltă de până la 15 m şi puternic ascendentă, la capătul căreia se ajunge în Sala Mare (38 m lungime şi 18 m lăţime). Dincolo de ea, acest afluent rămâne accesibil pe încă 78 m, dar pe o galerie a cărei înălţime nu depăşeşte 0,7 m.
Bibliografie: Bleahu et al. (1976), Vălenaş (1976), Vălenaş et al. (1977), Orghidan et al. (1984), Cocean (1995), Racoviţă (2004-2005).