Peștera lui Potriva este una din cavitățile cel mai des vizitate dintre cele situate în interiorul ramei Munților Pădurea Craiului. Dificultățile tehnice relativ ridicate ale parcursului, complexitatea și nu în ultimul rând apropierea față de căile de comunicație au făcut din Potriva un obiectiv speologic-speoturistic tentant, însă destul de puțin cunoscut și studiat.
Impresionanta intrare de peșteră (17/10 m) care înghite apele uneori destul de învolburate ale Văii Mnierei în extremitatea vestică a Depresiunii de la Pusta Călățea a atras de timpuriu atenția cercetătorilor, fiind investigată din punct de vedere biospeologic încă din 1924 de către P.A. Chappuis. Cercetările care au urmat, inițiate de T. Rusu pe la mijlocul anilor '60, au vizat în primul rând clarificarea unor aspecte teoretice și practice legate de hidrogeologie (demonstrarea drenajului spre Peștera de la Aștileu, unde apele sunt captate pentru consum), respectiv geomorfologia exocarstului. Muzeul Țării Crișurilor în urma sesizării primite de la speologii amatori orădeni, care au luat primele contacte cu P. lui Potriva la începutul anilor '70, a efectuat o campanie de săpături arheologice și
paleontologice în galeriile fosile ale peșterii, descoperind numeroase piese scheletice aparținătoare lui Homo sapiens și Ursus Spelaeus.
Prima explorare mai serioasă a peșterii aparține însă aceluiași Teodor Rusu, oprit de sifonul din capătul Sălii de Intrare, respectiv de o strâmtoare dintr-un horn aparent fără nici o perspectivă de continuare. În mod paradoxal acesta va fi punctul care va atrage atenția unui grup de speologi amatori din Oradea și Aleșd, format din L. Berecz, I. Dezsõ, I. Kõszegi, G. Papp și L. Tóth, ulterior membrii fondatori ai clubului de Speologie Z, care după o scurtă derocare au pătruns într-un puț adânc de 15 m, format în realitate din 3 trepte, ce debușa în profunzimile până atunci necunoscute ale peșterii.
Galeria care se cască în față era, după penibila hârșăială de acces, în sfârșit largă, iar pelicula fină de argilă de pe pereți indică o inundare periodică, deci situarea undeva prin apropiere a cursului activ mult căutat.
În urma unei serii de bâjbâieli prin câteva galerii cu darul inevitabilei reveniri în același loc, dar prin altă parte, continuarea a fost identificată sub forma unei galerii orizontale confuze, care după un frumos parcurs efecutat cu precădere în patru labe, a oferit în sfârșit urechilor avide, bubuitul râului subteran. Din acel punct galeria își mărește dimensiunile, parcă pentru a prefața Sala Mare a activului, un hău impresionant înalt de peste 40 de metri, urmat îndeaproape de un frumos canion cu profil gotic prin care reapare apa Văii Mnierei. Elanul luat de exploratori în această conductă forțată cu pereții umezi, sclipitori la lumina lămpilor cu acetilenă, avea însă să fie curmat în curând. La capătul a doar 30 m de curs învolburat, râul se varsă într-un lac negru și foarte adânc, ce ocupă întreaga secțiune a galeriei care continuă impasibilă și dincolo de cei 10-15 m vizibili direct.
Cartarea galeriilor cunoscute la acea dată și explorarea zonei cu lacuri alătuti de LIVIU VĂLENAȘ și NICU SASU aveau să constituie unul din actele de naștere ale Clubului Z, consemnate de data aceasta în Pădurea Craiului. Lacul final, din punctul numit de atunci La Debarcader, cu toate eforturile depuse în depășirea unor strâmtori navigabile la limită, cu barca parțial dezumflată, nu avea să ofere pătrunderea în marele sistem, rămas de altfel până la recentele expediții de scufundare din Peștera de la Aștileu, total inaccesibil.
Deși cu o serie întreagă de semne de întrebare rămase nelămurite, prioritățile explorative din alte regiuni carstice au ținut echipele Z-ului departe de tenebrele P. lui Potriva timp de aproape 10 ani. Mult plănuita reexplorare a peșterii a început totuși în iarna anului 1985 la inițiativa lui Paul Damm și Emil Filip. Acțiunea, desfășurată în colaborare cu o echipă a Grupului Speotelex Cluj condusă de Paul Matos, avea drept scop o purecare sistematică a tuturor văgăunilor care se căscau pe parcursul peșterii, alături de o recartare necesară poziționării exacte a acestora.
Rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Delicata escaladă a unui horn argilos din prima treime a galeriei fosile avea să îi conducă pe P. Matos, A. Almașan și P. Damm în Rețeaua Harakiri, un labirint aberant, dispus pe vreo 3 nivele, iar un altul foarte foarte strâmt, urcat de Radu Pop, i-a oferit temerarului rețeaua care în prezent îi poartă numele. Viitorul în Potriva numindu-se escalada, Liviu Vălenaș, Nicu Sasu și Péter Ménesi, cu plecare dintr-o gaură dibuită la 10 m deasupra Sifonului 1, găsesc un nou traseu fosil al râului, care cu tot ipoteticul racordaj la Rețeaua Radu Pop complică și mai mult teoriile curente referitoare la geneza și evoluția peșterii, care pe vremea lui Teo Rusu păreau încă deosebit de simple și clare.
Harta expusă la Speosportul de la Costinești din 1987 marca 3 km de galerii, iar posibilitățile de continuare erau substanțial reduse. Rămăsese de continuat doar escalada artificială spre o gură de galerie suspendată în Sala Mare a Activului și eventual cea de deasupra Debarcaderului. Între timp Potriva devenise și o peșteră de antrenament atât pentru membrii coaliției de explorare, cât și pentru echipa salva-speo din Cluj condusă de Radu Craioveanu. Statutul astfel dobândit, cu tot numărul mare de ture pe care îl implica, nu a dus la noi descoperiri timp de 5 ani, deși efortul investit în această direcție nu a scăzut în mod semnificativ.
În 1992 însă cu ocazia unei astfel de ture Paul Damm și Szabolcs Szûcs ajung să rătăcească din pură întâmplare printr-o galerie ascendentă destul de strâmtă din zona mediană, care în mod evident trebuia să ducă undeva către suprafață. Capătul acelui tub eliptic era marcat de un fel de fisură-horn, cu o grămadă de bolovani instabili răspândiți aiurea pe parcursul vizibil direct. A fost nevoie de o puternică motivație a dovedirii lipsei de perspectivă de înaintare în acea direcție, pentru ca cei doi să se angajeze în slalomul vertical printre bolovani. Nu mică a fost însă surpriza oferită de ultimul pasaj strâmt, care a debușat într-o galerie orizontală cu diametrul de 2m, când așa ceva în mod normal, nu avea ce să caute acolo. Au fost parcurși în seara aceea aproape 600m de galerii care nu semănau de nici o culoare cu ce a oferit Potriva până atunci, ba chiar, cartările ulterioare au dovedit că una dintre ramuri depășește destul de mult în extensie intrarea, sfârșindu-se într-o zonă intens tectonizată undeva sub actualul curs subaerian al văii Mnierei. Ramura de nord-vest, reprezentând avalul rețelei, după primii 100 de metri a început să încălzească speranțele pătrunderii în mult doritul sistem. Galeria a devenit descendentă, urmele lăsate de un curs subteran cu debit mare fiind vizibile peste tot, evidențiind un nou traseu subteran al Mnierei. Resursele Potrivei în domeniul imprevizibilului s-au dovedit însă din nou inepuizabile. După o cotitură și o mică săritoare galeria s-a terminat brusc și fără explicații suplimentare. Nu era nici o prăbușire sau dop de argilă ci pur și simplu o fisură largă de 15 cm în care nici măcar pietrele aruncate nu se duceau mai departe de 2 metri.
De atunci Potriva se pare că s-a închis în sine. Cu toată reexplorarea lacurilor în costume de neopren și escaladarea direct din apă a unor hornuri, acțiune extremă, la care și-au dat concursul C. Pop și P. Damm, sau cățărările în extremis ale lui Feri Magyari au oferit doar niște prelungiri nesemnificative. Cursul activ, într-o perioadă de secetă intensă care a determinat secarea văii Mnierei, a fost parcurs și el, cu excepția sifonului 2 (din actuala configurație) colmatat cu lemne și gunoi menajer, practic în întregime.
Potrivei îi va fi consacrat un important capitol dintr-un studiu complex al carstului din zona Aștileu-Pusta Călățea, aflat în ultima fază a definitivărilor, care va pune într-un fel punct semnelor de întrebare. Dar asta să fie totul? Scafandrii lui Lubomir Benysek au găsit drumul prin sifoanele Aștileului, răzbătând în niște spații de o mărime și o complexitate de natură să te pună pe gânduri. Se va reuși oare vreodată joncțiunea și oferirea topurilor naționale a unei noi peșteri de peste 10-15 km dezvoltare? Sau câte generații de speologi vor trebui să se mai perinde prin tenebrele platoului Hârtoapele Igrețului pentru a-i dezvălui o și mai mare parte a tainelor?
Desigur viitorul va da răspuns acestor întrebări, probabil într-un fel pe care azi nici nu îl bănuim. Cert este însă că în lipsa tentației necunoscutului, a râvnei de explorare, cunoaștere și înțelegere a Naturii, cu toată competiția sportivă de performanță atât de la modă în zilele noastre, speologia de amatori nu ar merita o altă soartă decât să fie transmisă pe Eurosport. Potriva este unul din capitolele frumoase ale speologiei românești, construit în decursul a mai bine de trei generații. Penetrarea ei în continuare va necesita niște disponibilități, eforturi și idei pe care noi cei care am explorat-o, până în prezent nu le-am avut. Cu toții vrem însă să credem că va veni într-o zi și cea de a patra generație a Peșterii lui Potriva.
