Avenul V5 a fost descoperit în august 1986 de P. Damm şi M. Damm, ocazie cu care se degajează intrarea şi după o nouă decolmatare efectuată la -5, se atinge o strâmtoare severă situată la -13. În septembrie 1987 P. Damm ("Z"), K. Moréh, Gy. Keserü ("Ursus Spelaeus" Tg. Mureş), trec prin derocare de acest obstacol şi avansează până la -31. În perioada iulie 1988 - ianuarie 1989 P. Matos, R. Pop, C. Constantin, G. Radics, D. Ciocan, C. Pop, M. Botez şi G. Popa ("Speotelex" Cluj, "Emilian Cristea" Alba Iulia, Alpin Grup Timişoara), forţează două strâmtori, ultima dintre ele necesitând o muncă de peste 40 de ore pentru a putea fi depăşită. Sunt interceptate Complexul Sălilor Mari, Gal. Meandrului şi Reţeaua Paralelă.
În august 1988 are loc prima acţiune de cartare, desfăşurată de către Cs. Csák şi Elisabeta Orbán ("Czárán Gyula" Tinca), care au atins 300 m. lungime / -104 m. denivelare. În iulie 1989 P. Damm, Z. Kiss, R. Pop, I. Szlány, G. Popa ("Z" Oradea, "Speotelex" Cluj, Alpin Grup Timişoara) realizează topografia întregului sector cunoscut la acea dată.
Concomitent încep derocările la capătul Sălii cu Aragonite (-77), acţiune la care participă cluburile "Speotelex", "Emilian Cristea", "Z" şi "Labirint" Bucureşti, reuşindu-se depăşirea şi a acestui ultim obstacol în august 1991. La explorările care au urmat, sub coordonarea lui J. Zih ("Z") şi R. Pop ("Speotelex"), mult îngreunate de dificultatea ridicată a parcursului, au participat: O. Pop, G. Frăţilă ("Politehnica" Cluj), P. Damm, Sz. Szűcs, C. Pop, Magda Bartos ("Z"), Katalin Perényi (MAFC Budapest), D. Ciocan, M. Banc, L. Forda ("Emilian Cristea") şi I. Chiseliţă (CSER Cluj). În urma unor acţiuni de derocare şi forţarea unui pasaj deschis la limita penetrabilului la cota de -126 m. se reuşeşte avansarea până la un sifon impenetrabil situat la cota de -273 m.
Au urmat aproape 10 ani în care Avenul V5 a fost uitat complet, doar câţiva fanatici mai încercau forţarea unor presupuse continuări. Cu ocazia unei astfel de ture în jurul cotei -200 a fost descoperit un mendru suspendat la vreo 10 m. înălţime. După care au urmat circa 10 acţiuni de derocare folosind tehnologie "modernă" de derocat. Într-un final, cu ocazia unei tabere "de Vărăşoaia" în 2004, stâmtoarea de 50 m. lungime a fost trecută, ajungându-se la un puţ care debuşează într-un spaţiu enorm. Sala a fost denumită "Paul Matos" în memoria colegului exploratorilor, decedat în 1989. Dimensiunile sunt întradevăr uluitoare: lungimea 410 m., lăţimea 50-70 m., 30 - 50 m. înălţime, iar volumul depăşind 1.000.000 mc.
Descoperirea din 2004 a reprezentat o nouă eră în istoria peşterii. Începând de atunci s-au organizat tabere speo anuale denumite "Tabăra Vărăşoaia", numărul participanţilor crescând în fiecare an. Explorările au continuat aval de Sala Paul Matos. La capătul sălii, puternic descendentă şi ocupată la bază de o aglomerare haotică de bolovani imenşi care adesea depăşesc volumul unei case, la cota -335 m. se deschide un puţ larg. El este fragmentat în mai multe trepte care după coborârea a peste 100 m. diferenţă de nivel debuşează într-o galerie de tip canion, parcursă de un râu subteran tumultuos (denumit Râul lui Iancu). Morfologia Râului lui Iancu este extrem de variată, de la galerii de tip canion înalte de peste 30 m., laminoare dezvoltate de-a lungul unor feţe de strat, până la zone frământate de prăbuşiri ciclopice (Negrul Nesfârşit). Adâncimea atinsă la finele anului 2004 este 643 m., în 2005 atingându-se cota de -653 m.
Cu ocazia taberei din august 2007 se forţează intrarea într-un punct de lucru aflat în imediata vecinătate a taberei, denumit "Frigiderul lui Gigi", descoperindu-se o cavitate de proporţii. În 2008 se joncţionează cu V5. Explorarea avenului este în continuare în plină desfăşurare de către membrii Vărăşoaia Team, în fiecare tură descoperindu-se sute de metri de noi galerii.