Şoseaua care urcă pe valea Albioarei desparte net peisajele: la nord, pădurea cea mare, văile de doline pe care pătrund drumuri forestiere, ponoarele ascunse, ocolite de poteci, frunzarul gros de castani spart de zeci de guri de avene, stârnind un freamăt aproape continuu al celor care le coboară, care le desfundă, care le marchează, le inventariază, le topografiază, în căutarea, mai mult sau mai puţin declarată, a SISTEMULUI; la sud, ogoarele pestriţe, casele, grădinile, fânaţele, livezile, uliţele, ocolind cu grijă "hârtoapele", împodobite totuşi cu câte un prun, o căpiţă, ponoarele pâraielor scurte din fundul grădinii la izvorul cărora merge sigur câte o potecă, sunt şi câteva guri de peşteră, la Ochiul Boului, la Doboş, la Groapa Ciurului, dar cu ce mistere ne poate seduce peştera de sub arătură?

La începutul anilor '60 pe aici trecea totuşi o echipă a Institutului de Speologie din Cluj, cobora puţul de 25 m în Ochiul Boului, cobora în peştera lui Doboş şi avansa cam 200 m peste pragurile râului pierdut în Groapa Ciurului, dar o descoperire excepţională avea să le polarizeze întregul interes: o peşteră formând obârşia unui vâlcel mai mult sec din Groapa Ciurului dezvăluia urmele unor picioare omeneşti desculţe, acoperite cu o fină peliculă de calcit, alături de urme de labe ale ursului de cavernă. Prin efectuarea analizelor se dovedea că impresiunile podelei nu mai fuseseră deranjate de 15 000 de ani, astfel încât se aflau în faţa unora dintre cele mai vechi amprente plantare de hominizi cunoscute în lume. Peştera, botezată Ciur-Izbuc (spre a o deosebi de vecina ei de mai mic interes, Ciur-Ponor, prin care se pierdea pârâul din Groapa Ciurului) a fost topografiată detaliat, fotografiată, analizată, iar în ultima instanţă părăsită într-un anonimat deliberat, în scopul protejării cât mai eficiente a preţioaselor relicve. Cu acest prilej s-au efectuat o serie de trasări cu fluoresceină ale cursurilor subterane care se pierd în Groapa Ciurului, în valea Albioarei şi în valea Cuţilor, cam în dreptul Gropii Ciurului, precum şi a pârâului care traversa, la secetă parţial şi la ploi în întregime, peştera Ciur-Izbuc. Toate au ieşit 3 km mai departe şi 200 m diferenţă de nivel mai jos, în izbucul Topliţei din Roşia, dar odată lămurit şi acest aspect, interesul pentru drumul râurilor pierdute sub ogoarele cătunului Runcuri s-a epuizat.

Trebuia să fii victima unei ignoranţe supreme în ceea ce priveşte cadrul natural al ponorului Gropii Ciurului pentru a veni la el cu gândul că ar putea da naştere uneia din acele fabuloase reţele verticale, care au creat mitologia speologiei alpine. Evident, doar un străin de partea locului putea păţi una ca asta: venea din Bucureşti şi nu avea de unde şti de ce de aproape 20 de ani nu se interesează nimeni de nişte peşteri care păreau să continue !

Cea mai solidă doză de adrenalină pe care munţii Pădurea Craiului o puteau oferi în aprilie 1980 celor atinşi de damblaua marilor verticale erau cei -102 m ai avenului Sohodol. Vizitei avenului i-am consacrat patru ore şi jumătate ale unei dimineţi de duminică, dar drama ameninţa să se contureze sub forma unei plictiseli cosmice în după-amiaza premergătoare, de sâmbătă, la cantonul Albioara. Noroc că peste deal, Fortuna marilor obsedaţi descâlcea (ori încâlcea?) ultimele sfori în decorurile unei farse pe care poate considera că venise timpul să şi-o permită.

Damblaua marilor verticale mai are ca simptome secundare consultarea aprofundată a hărţilor de orice tip, studiosul urmărind stabilirea parametrului imaginar numit "denivelare potenţială" - de exemplu cei 200 m dintre peştera Ciur-Ponor şi izbucul Topliţei, din Roşia. Reacţia psihologică involuntară asociată acestui act se prezintă sub forma unor proiecţii imaginative constând din mari cascade, mari puţuri, care duc prin mari meandre la marele colector, terminându-se şi el - evident, după un buchet drăgălaş de kilometri - în marele sifon. Un factor agravant în asemenea situaţii îl poate constitui o hartă a (prezumtiv) marii peşteri, indicând un terminus suspect de definitiv la numai 150 m de intrare.

Pe scurt (sic), caz clar de a-ţi lua inima şi lanterna în dinţi (ce contează că eşti singur !) şi a vagabonda pe coridoarele cenuşii şi lustruite, pe sub arcadele delicate şi prin pârâul clipocitor al Ciur-Ponorului. Jgheabul încrustat cu "linguriţe", formând patul râului, inspiră chiar un sentiment amical şi nu ai nici o reţinere în a-ţi apropia de el turul salopetei (textilă, deci falimentară - apud Liviu Vălenaş), atunci când tavanul coboară mai mult decât i-ar permite buna creştere. Bijuterii pure, cascadele preling pelicula transparentă a râului peste praguri nu prea înalte de marmură cenuşie. Un pasaj fosil, cu gururi pe care plutesc suspensii fine de calcit ocoleşte un sifon, alte cascade, cobor într-un ritm mulţumitor, dar să nu exagerăm: nimeni nu pomenise nimic de verticale şi uite, podeaua a fugit, stai să ne uităm, la vreo 4 m dedesubt !

Ar fi chiar culmea să fi depăşit terminusul sancţionat ca atare de aproape 15 ani ! Şi acum ce fac, cobor? Nimeni nu m-ar condamna dacă n-aş încerca escalada, dar ar fi chiar culmea să se poată face la liber, iar eu să mă fi întors !

Baia unei cascade de numai 4 m, atunci când ai drept principală grijă alegerea prizelor, se face remarcată prin caracterul ei atotcuprinzător. Aceasta are ca efect imediat un elan sporit pe următorul tronson de galerie, care mă aruncă în nivelele unei diaclaze ce nu se lasă traversată decât pe sub tavan. De fapt am mai "sărit" un sifon, şi încep să mă întreb cam cât are de gând să mă mai plimbe "maţul" acesta - dar "maţul" pare să dispună de o asistenţă tehnică de înaltă calificare în comunicaţiile telepatice, fiindcă imediat îşi expediază jetul de apă în pântecele larg al unui puţ cu pereţii lustruiţi, al cărui fund îl apreciez la aproximativ 6 m. Aici e chiar imposibil să mai faci ceva fără "sforărie" !

Ca personaj suspectat a cotiza la un club bucureştean mă aflam într-o situaţie de-a dreptul delicată: în plină premieră, în plină "zonă de lucru" străină - şi unde ? În plini Apuseni!

A fost mai mult decât o obligaţie de politeţe să propun clubului local (ale cărui veleităţi sunt totuşi mai mult decât locale - vezi Peştera Vântului şi alte "ciur"-ucuri...) o colaborare, în termeni, pentru moment, neprecizaţi.

Când clujenii soseau la faţa locului îi însoţea, ca de obicei, un vagon de monumentală conştiinciozitate. Începea cartarea: busolă Bezard în ulei, clinometru optic, topofil cu fir inextensibil, staţii marcate cu plăcuţe metalice, omul cu busola şi clinometrul, oamenii cu topofilul, omul cu carnetul, omul cu caietul de schiţe. M-am auto-desemnat pe postul rămas vacant, căţărătorul spre gurile suspendate de galerii laterale.

Am înaintat astfel meticulos până la baza cascadei (măsurând în realitate 10 m) care mă oprise. Acolo însă continuarea cartării spre terminus (pe care o expediţie anterioară a clujenilor îl localizase deja 200m în aval) a fost întreruptă net. Un mic afluent fusese forţat de câţiva din echipă, care răzbătuseră în lungi galerii desfăşurând vertiginoase succesiuni de active-fosile-active, sifoane scurtcircuitate de alte bucle, explozii de aragonit şi cascade, săpate de data aceasta într-o masă neagră şi friabilă de gresii. Ciur-Ponorul devenea un amonte de cucerit, râuri care poate aveau să conducă, pe sub valea Albioarei, spre ponoarele ascunse ce îşi adunau apele de sub îndepărtata creastă a Merişorului.

Eu am profitat însă de larga recunoaştere pe plan naţional a alergiei mele la cartări, declinând într-un mod puţin onorabil invitaţiile ulterioare ale colegilor din Cluj, care îşi continuau cu tenacitate calvarul inimaginabil al târâşurilor prin apă şi al decolmatărilor. Năşteau astfel practic, metru cu metru, calea spre obscurele ţeluri care îi ademeneau mulţi kilometri spre nord. Când însă cei 2,3 km de galerii au fost raportaţi pe hartă s-a văzut că peştera se extinde clar, în cea mai mare măsură, până sub ponoarele Tinoasei, situate câteva sute de metri spre est, în timp ce nici cea mai vagă continuare nu apărea spre nord. Cât despre mine, mai coboram din când în când, în companii cel puţin insolite, delicata galerie de cascade a Ciurului, apoi rătăceam până la epuizarea bateriilor, când devansând cercetările clujenilor, când forţând "la sânge" un pasaj promiţător de tărâmuri virgine, numai pentru a mă încâlci dincolo de el în aţă de topofil.

Era multă apă aval de cascada "mare", aşa că de-abia în ultima tură din toamna lui '80 m-am hotărât să vizitez şi acest scurt pasaj, care îmi rămăsese necunoscut.

Bălăcindu-mă în apă până la brâu în canale abia despicate în stâncă, pe trei sferturi inundate, în marmite adânci şi târâşuri care purtau pe cioturi de formaţiuni urme de dezobstrucţie, mă învăluia uşor gândul că nimeni nu este ocolit la nesfârşit de iniţiativele idioate. Şi chiar atunci, (culmea !) îmi venise o inspiraţie cum că sifonul - sau ce naiba era monstrul de îngustime din faţa mea - ar avea o palmă-două de aer deasupra apei. Noroc că partenerul de tură abandonase cu câteva lungimi de bazin în urmă, ceea ce m-a determinat să ader la morala unei speologii mai civilizate.

A trecut apoi o lungă perioadă, până în aprilie 1981, când instituţia unde activam menajându-şi angajaţii în ceea ce priveşte deplasările pe teren, nu am mai avut posibilitatea să decontez drumuri până în apropierea peşterii. Seceta suspectă a acelui aprilie este singura vinovată de a mă fi incitat la o nouă examinare a terminusului clujenilor, care promitea să devină etern, în condiţiile unei speologii care îşi constituise la nivel naţional o puternică structură organizatorică.

N-ar mai fi fost însă cazul, de data aceasta, să-mi aleg companii cel puţin insolite, iar Clujul părea prea îndepărtat pentru a fi mobilizat până la răbufnirea ploilor de primăvară. Am optat deci pentru Ghiţă Brijan, evident, dintr-un demers sentimental: echipamentul meu nu ajunsese în zonă mai repede decât în oricare altă ocazie când laşi expedierea lui din Bucureşti în seama nevestei.

Pe Ghiţă l-am trezit brutal dintr-o fructuoasă perioadă când se străduise sincer să găsească cât mai multe peşteri, de cât mai mici dimensiuni, pentru a fi competitiv în cadrul "Concursului Republican de Speologie Sportivă"; aşa că în Ciur, prima lui reacţie a fost să mă anunţe că se va apuca să fotografieze peştera, fiindcă îi place. Deşi reflecta o oarecare reorientare de concepţie, această afirmaţie nu dovedea în nici un caz să-i fi trecut prin cap că cineva i-ar putea face glume de prost gust, de genul unei explorări mai de durată.

Pe măsură ce înaintam, tentaţia necunoscutului era tot mai mare: la primul pasaj mai acvatic de după cascada mare am abandonat sacul de peşteră, luând din tot echipamentul doar sculele de cartare şi vreo două baterii; în faţa fiorosului târâş (pe care l-am văzut atunci clar - nu era sifon) Ghiţă mi-a cedat, politicos, întâietatea.

Dincolo peisajul părea să se lărgească, dar numai pentru un ochi atent. Mai urmau câteva strâmtori (în pasaje fosile de data aceasta) şi în sfârşit am picat într-o galerie oarecum demnă de o asemenea titulatură.

M-am întors să-i fac în ciudă lui Ghiţă că nu bătuse drumul până acolo de pomană. Descumpănit, prietenul meu a traversat pasajul şi, bineînţeles, că nu a putut împiedica frontala cu acetilenă să i se stingă. Eu am încercat, precipitat, să-i fac loc în cămăruţa de după târâş, reuşind să scap în râu bateriile din punga de plastic desemnată provizoriu sac de peşteră. Nu se mai putea întâmpla decât un singur lucru: ca Ghiţă să scape în apă chibriturile, pe când încerca să-şi aprindă lampa; dar pentru a spori interesul publicului, protagonistul a lăsat să-i cadă şi întreaga provizie de ţigări ! Aceste preţioase relicve au fost culese cu grijă şi depuse pe o poliţă alăturată, unde mai pot fi văzute şi astăzi. Din vina custozilor peşterii însă, nu s-a montat încă plăcuţa cu text explicativ.

Ca orice echipă aflată în premieră, ne supravoltasem bateriile de extaz, pregătiţi să ne minunăm la cea mai mică lărgire a galeriei sau la cea mai banală stalagmită. Dar în faţa tipei ăsteia, care ne asalta pe neaşteptate, frenetic, cu cele mai delicioase intimităţi, nu se puteau dezmetici nici măcar nişte duri ca noi: după câteva zeci de metri numai, un afluent vine pe o galerie aţâţător de largă, dar pe care o ignorăm, atraşi magic de avalul care se lărgeşte nesăbuit, pentru a răzbate treptat în spaţii absurd de vaste, cum Ghiţă nu-şi aminteşte să fi văzut nici măcar în Cetăţile Ponorului.

Sub picioarele noastre şuvoiul de apă alunecă peste praguri de stâncă, impasibil la schimbările fulgerătoare ale rocii: aici un calcar gălbui, în strate subţiri, separate de noduli de silex, mai încolo o masă de brecie albicioasă, cu muchii tăioase, în sfârşit, largi coridoare săpate într-un calcar negru, ale cărui bancuri orizontale se sparg în bolovani paralelipipedici, de o regularitate stranie, care ne incită să lansăm prima denumire în acest teritoriu virgin: Galeria Canistrelor. O cascadă de aproape trei metri ne apare ca o barieră providenţială, nu pentru că n-am putea-o coborî imediat la liber, ci pentru a ne reculege din euforia pe care n-am mai cunoscut-o de atât de mult timp încât acum ne lasă descumpăniţi. E un avertisment că ar fi bine să ne întoarcem câteva sute de metri înapoi, dincolo de târâş, pentru a ne recupera sacul de peşteră cu echipament şi provizii.

Din clipa când revenim la starea regulamentară de echipare pentru explorat peşteri, goana aceea stranie se dezlănţuie din nou, mai întâi sub imperiul curiozităţii ("Cât o să mai continue hăul ăsta?", "Nu se mai termină odată cu afluenţii, am depăşit deja trei?"), apoi mărşăluim setos, în ciudă ("Să meargă golul cât i-o place, nici noi nu ne oprim!", "Ce dacă râul dispare la baza peretelui, uite colo, la 10 m deasupra maldărului de stânci, hăul, înainte!", "Alt sifon? Nu-i nimic, ca de obicei, peste prăbuşiri!", ba chiar "Aş vrea să văd mutrele ălora care nu credeau în peşteruţa asta, chiar acum câteva luni!").

Un târâş lung într-un coridor larg, cu tavanul orizontal, ne mai temperează elanul, sperăm să fie providenţialul capăt, dar nu face decât să răzbească într-o noua zonă cu splendide meandre. Coborâm constant, dar devenim conştienţi de aceasta doar din când în când, în sălile austere unde şuvoiul se învolbură înspumat peste praguri şi cascade. Fără discuţie că am depăşit de mult suta de metri în denivelare !

Cel mai straniu ni se pare că n-am întâlnit până acum nici un obstacol demn de ardoarea a doi fioroşi, care, în fine, s-au dezlănţuit în explorare. Hârşâiţi de ani de zile în colţii unor peşteri ale căror capcane nu iartă, ne intrigă această neverosimilă păsuire, care, sperăm din clipă în clipă, va fi contrazisă de terifiante bariere lichide, minerale, sau dimpotrivă, de vid. N-ar fi oare cazul să luăm aminte la marmita asta, cu apă adâncă până la brâu, în care ne-a proiectat ultimul tub, o îmbătătoare feerie de linguriţe modelate în calcar cenuşiu-albăstrui? Iar escalada asta care se profilează pe vreo 3 m, deasupra sifonului, n-ar fi mai bine s-o lăsăm posterităţii? Ba chiar mai bine să consultăm ceasul: două ore de când am trecut "sifonul" (pe care Ghiţă îl desemnează deja drept al "lui Peşte"), mai multă explorare nici digestiei nu-i prieşte.

Din partea mea, preferabil să fi fost deja afară, dar Ghiţă, chinuit de metafizica îndatoririlor nescrise, a dat la iveală cordelina gradată, busola, clinometrul şi carneţelul.

Încă 6 ore, o drumuire expeditivă, încă o oră, ieşirea. Nu ne-am înşelat temându-ne de perfidiile Ciurului...

Stau şi tremur în curent, deasupra cascadei de 10 m. Ghiţă a coborât deja o dată din coardă, se desprinsese sacul şi l-a legat la loc, acum a montat din nou Gibbs-urile, de ce naiba nu se mişcă mai repede? Strig a nu ştiu câta oară la el, cică nu ştiu ce sforicică a alunecat unde nu trebuia, un blocator s-a înţepenit, el se răsuceşte în aer, se zvârcoleşte, purtat de coarda de care nu se poate desprinde, direct sub jetul cascadei. La mine ajunge horcăitul, unul singur, nici o fiinţă omenească n-ar mai urla a doua oară aşa. Nici o clipă cascada n-a uitat să-şi macine cu sete melopeea, valuri de neputinţă mă îneacă unul după altul. Coarda, după un timp (lung? scurt?) vibrează totuşi, e teribil Ghiţă, a rezistat, apare, prefer să nu-mi amintesc faţa lui din acele clipe. Am plătit. Nu ni se mai poate lua înapoi prada: 1800 m de râu, al nostru, ai noştri.

Noul terminus nu a rezistat mai mult de o lună. Aş fi fost tentat să cotrobăi pe îndelete prin afluenţi, părea să ni se mai fi acordat o şansă, poate ultima, a căii spre misterioasele ponoare din nord. Cât despre cursul principal, ce surprize ne-ar mai fi putut oferi mai presus de cele cu care ne delectase deja?

Asta nu dovedeşte însă decât că ignoram cu naivitate o numeroasă haită, care îşi reclama drepturile la rămăşiţele neviolate încă ale cavernei. Cei mai insistenţi aveau să fie cu mine şi cu Ghiţă pentru a triumfa asupra celor mai secrete tainiţe către care coridorul îşi îndrepta de atâta timp abisala nemărginire.

La un moment dat se părea că legendarele peşteri ale Pirineilor tind să-şi întregească familia cu o surată de aici, din deluşoarele Pădurii Craiului: galeria de dincolo de sifon, după ce intercepta din nou activul, debuşa în hăul unei săli cum nu mai văzusem. Aţi auzit de Verna, Styx, ei bine, acum aflaţi de Paragina: râul dispărea printre blocuri ciclopice, iar noi rătăceam descumpăniţi, cu pereţii procurându-ne doar nesiguranţa unui orizont iluzoriu. Pe măsură ce minutele treceau, tot mai mulţi dintre exploratori cedau (poate prea repede) sălii gloria de a fi încheiat acel marş de peste 3 km.

Iancu Orăşeanu a dibuit însă primul o fisură, eşafodajul de blocuri era mai puţin compact decât ar fi cerut-o un gest definitiv. Unul câte unul ne-am strecurat către râul regăsit, în tenebrele unei noi săli, legate de precedenta printr-un ciclopic gang suspendat, pe care aveam să-l descoperim mai târziu.

Din ea, arcade după arcade, trufaşe meandre se desfăceau la nesfârşit în lustruitele calcare albe.

Câteva clipe am rămas să merg singur, poate celorlalţi le slăbiseră lămpile, poate măsurau ceva, poate extazul le provocase o temporară paralizie... În faţa mea, apoteoza arcadelor îşi reteza demn ultimul acord, un prag de linişte se cerea trecut în ambianţa intimă a unei neverosimile rotonde. Priveam un lac întins, bordat neîngăduitor de peretele inelar, racordându-şi generatoarele uşor arcuite la tavanul plat. Discul de calcar poros al acestuia din urmă părea coborât arbitrar spre oglinda apei - simbol uitat al dictaturii unor fiinţe de o talie sub cea normală.

Peştera ne deposedase acum şi de ultima provocare. Ne arăta cu maliţiozitate calea retragerii, fără să-şi fi dat osteneala să ne acorde o ultimă bătălie.