11 noiembrie 1984. Dimineaţă rece, neplăcută, de început (prematur poate) de iarnă. Urcăm pe valea Izbândişului, împreună cu invitaţii noştri, colegii de la G.E.S. "Aragonit" Arad. Povestim despre scufundări, sifoane, despre vestitul izbuc Izbândiş pe lângă care în curând vom trece, despre exploratorii acestuia... La Izbândiş, surpriză: Gábor Halasi, împreună cu un coleg de club. Facem prezentările, căci mulţi dintre coechipierii mei mai tineri îl cunosc pe Gabi - cum îi spunem noi între prieteni - doar din publicaţii sau din auzite. Gabi, modest ca întotdeauna, încearcă să mă convingă de inutilitatea prezentărilor: "suntem doar speologi cu toţii!". Mai povestim una-alta, despre proiectele zilei în curs, despre visuri şi colaborări viitoare, ne urăm reciproc succes şi noi pornim (oare a câta oară?) în sus, pe valea Măguranului. În urma noastră Gabi, zâmbind cu subînţeles, zice ca pentru sine: "Ce oameni, nu pot să stea acasă pe frigul ăsta? Măcar eu intru în sifon, acolo e mai cald decât afară". Zâmbim şi noi, şi ne îndepărtăm cu părerea de rău că nu avem timp să asistăm la acţiunea de scufundare.

Seara ne despărţim în gara Vadu Crişului de prietenii arădeni şi cu "Fantomas", trenul speologilor, ne îndreptăm spre Cluj-Napoca. În Şuncuiuş lansăm obişnuitele strigăte de "speo", semn că le-am ţinut locuri colegilor reîntorşi din diversele zone ale Pădurii Craiului. Într-adevăr, ne întâlnim cu câţiva, dintre care şi trei simpatizanţi ai grupului nostru. După cordialităţile de rigoare, dintr-o dată, aflăm vestea la care niciodată nu ne-am fi aşteptat: "un scafandru a rămas în Izbândiş, e multă lume adunată acolo!". Cel care ne informează nu ştie mai multe, dar pentru mine şi atât este suficient. Eu ştiu că GABI este cel care a intrat în Izbândiş. Nici nu apuc să cântăresc prea bine ce este de făcut, că mă trezesc în gara Bratca, cu rucsacul în spinare şi, împreună cu unul din colegi, fugind spre Şuncuiuş. Sper încă să fie o alarmă falsă şi să pot prinde un alt tren spre casă.

În gară mă întâmpină Péter Dobrai, coleg de club cu Gabi, care-mi spulberă toate speranţele: Gabi a intrat la 12 şi ceva în sifon, acum este ora 22 şi nu a ieşit. Mai aflu de la Péter că la Izbândiş sunt prezenţi deja o mulţime de speologi, printre aceştia şi câţiva scafandri de la CSA Cluj-Napoca, care vor încerca să-l caute pe Gábor intrând în sifon prin cele două puţuri aflate în peştera fosilă Izbândiş, că Ghiţă Brijan, sosit expres tocmai de la Dr. Petru Groza cu maşina condusă de Iancu Orăşeanu a încercat deja o intrare în sifon, dar datorită lipsei unui echipament corespunzător a renunţat. Aflu de asemenea că Gizi Halasi, soţia lui Gábor, este şi ea prezentă şi că s-a dat alarma atât în ţară (de unde însă alţi scafandri, din motive obiective - deplasări pe teren, lipsă echipament - nu pot interveni), cât şi în Ungaria, de unde se aşteaptă răspunsul.

Soseşte trenul dinspre Cluj, aducând forţe proaspete şi echipament de scufundare de la CSA. Ne deplasăm cu toţii la Izbândiş, unde e groaznic de frig şi toata lumea stă zgribulită în jurul unui foc, aşteptând întăririle. Se constituie o echipă de porteri care transportă echipamentul de scufundare până la cele două puţuri. Apoi scafandri CSA coboară în acestea pentru a-l căuta pe Gábor. În puţul 2 (care încă nu a fost joncţionat cu sifonul), nici o urmă. În puţul 1, rilul tras de afară şi până la punctul terminus cunoscut este în regulă. Scafandrul Daczó Csaba coboară până la aproape de -40 m, fără a observa ceva deosebit, iar Vincze Zoltán hotărăşte să verifice traseul dintre puţul 1 şi izbucul propriu-zis, lung de 90 m, timp în care noi evacuăm echipamentul din peşteră. Afară aflăm - cum de altfel bănuiam - că şi pe acest tronson toate sunt în regulă. Alături însă de această veste ne întâmpină zgomotul compresoarelor, semn că prietenii scafandri din Ungaria au sosit. Ne strângem mâinile şi până la pregătirea echipamentului povestim. Noi, despre tot ce s-a întâmplat şi despre speranţa noastră că Gabor a trecut sifonul, şi din cine ştie ce motive nu a mai putut să se întoarcă. Ei, despre cum au reuşit, numai în câteva ore, să sosească echipaţi corespunzător la locul accidentului.

"Telefonul a sunat întâi, la orele 20³⁵, la Budapesta. Ce putea face însă de unul singur, duminica seara, la această oră total nepotrivită Surányi Csaba, membru al clubului de scufundări "Amphora", după ce Széplaki Kálmán, coleg de club cu Gábor Halasi, îi comunicase vestea plină de dramatism? Ceea ce este normal în asemenea împrejurări: să alerteze cât mai multe persoane, pentru organizarea unei intervenţii eficiente. După multe apeluri telefonice neîncununate de succes, Csaba reuşeşte să vorbească cu Simsa Péter, preşedintele clubului Vertikum. Scafandrii acestui club se scufundaseră deja în Izbândiş, sunt deci cei mai potriviţi pentru o intervenţie. Simsa încearcă să-şi mobilizeze oamenii, aceştia ar fi dispuşi să-l ajute pe colegul român aflat în dificultate, dar echipamentul este de mult pe vapor, cu destinaţia Vietnam, unde se preconizează o expediţie speologică.

Cei de la "Amphora" ar putea împrumuta un compresor şi ceva echipament, dar distanţa este mare şi timpul este poate cel mai preţios în asemenea cazuri. Telefon la Debrecen, la MHSZ. Acasă se află doar Röth Sándor, ceilalţi se află de o săptămână în munţii Bükk, într-o tabără de cercetări. Röth este informat deja despre accident, fiind şi el alertat de la Oradea. Aflând de dificultăţile din Budapesta, nu mai stă pe gânduri: forţează magazia clubului şi pregăteşte echipamentul necesar pentru intervenţie. E convins că ceilalţi, de îndată ce se vor întoarce acasă vor şi pleca în România. Dar cum se poate rezolva într-un timp aşa scurt problema trecerii frontierei? Sosit după orele 20 acasă, Adamkó Péter, preşedintele SE din Kinizs, speolog experimentat, membru în conducerea reţelei Salvaspeo din Ungaria, îşi asumă răspunderea de a soluţiona problema. Telefoane, intervenţii, miliţia sectorului II (aici există mai multe peşteri şi lumea e obişnuită cu intervenţiile), Ministerul de Interne, Ambasada Română, Ministerul de Externe, Oficiul Vamal, autorităţile din România, armata, Crucea Rosie, Debrecen, Vertikum, mulţi alţii. Dar, până echipele de salvare sunt gata de plecare, şi formalităţile sunt rezolvate.

Dintre cei de la Vertikum se îndreaptă spre România Bacsu Dénes, Mogyorosi Gábor şi Bognár Tibor, membri ai reţelei Salvaspeo. Distanta este însă mare, vor sosi probabil târziu la faţa locului. Dar aduc cu ei un compresor şi echipament de rezervă. Între timp, la Debrecen membrii MHSZ s-au reîntors din tabără. Sunt obosiţi, toată ziua au lucrat la betonarea intrării peşterii Diabazului. Au aflat însă de ce s-a întâmplat la Izbândiş, şi mai ales că majoritatea îl cunosc bine pe Gábor, nu mai stau pe gânduri. Încarcă maşinile cu echipamentul deja pregătit şi cu un VAZ şi două limuzine se îndreaptă spre frontieră. Aici sunt aşteptaţi de Széplaki Kálmán, cel care dăduse alarma. Toate sunt în regulă, sunt verificate doar paşapoartele şi cu toată viteza echipa se îndreaptă spre Izbândiş."

Şi iată-i gata de intervenţie. Buteliile au fost încărcate, echipamentul verificat. Czakó László, preşedintele clubului de scufundări al MHSZ din Debrecen se pregăteşte pentru intrarea în sifon. Cu cât va acţiona mai repede cu atât şansele de a-l găsi pe Gabi în viaţă promit a fi mai mari...

"Doar o singură persoană încape în conducta strâmtă pe care înaintez. Apa este uşor opalescentă, vizibilitatea fiind însă bună. Până la 90 m înaintez fără a mai căuta, căci traseul a fost verificat înaintea mea de scafandrii români. Urmez rilul care stă, singur, mărturie a trecerii omului prin fluidul infinit. Până la 170 m. Aici se sfârşeşte brusc, şi Gábor nicăieri. Nu am la mine alt ril, aşa că trebuie să ies afară. Gizi, plângând, mă întreabă:

- Totul s-a sfârşit?

- Nu - îi răspund - curaj, doar nu-ţi pierzi tocmai acum speranţa?

Schimb buteliile, iau cu mine o bobină cu ril şi reintru în sifon. La 170 m leg rilul nou de cel vechi şi după un cot de 90^o continui înaintarea. După 10-15 m descopăr o bucată tăiată de ril, apoi încă una. Aici s-a mai umblat înaintea mea, dar, Dumnezeule, oare ce s-a întâmplat?... La 200 m de intrare şi -40 m adâncime îl găsesc pe Gábor. Sistemul de iluminare nu îi funcţionează, detentorul nu îl mai are în gură, masca îi este plină de sânge... Sunt zguduit profund de cele văzute. Mă podideşte plânsul, dar aici nu este timp pentru aşa ceva. Îi verific sumar echipamentul. Totul este în perfectă stare. Încerc să-l trag după mine, dar nu reuşesc. Este deja rigid. Ajuns din nou la suprafaţă nu sunt în stare decât să fac semnul fatal: "S-a sfârşit!".

Afară e un frig aspru, necruţător. Stăm cu toţii încremeniţi, nu atât de frig, pe care nu-l mai simţim, ci de durere, în jurul focului. Compresoarele nu funcţionează tocmai bine, tot din cauza temperaturii reduse. Czakó, în urma decompresiei necorespunzătoare, are probleme. Este şi foarte obosit. Se retrage pentru a se odihni câteva ore. Ne refacem şi noi, cum putem, forţele.

Sosesc întăriri. Ne-am adunat vreo 100 de persoane, fiecare gata să facă tot ce îi stă în putinţă pentru bunul mers al acţiunilor.

Urmează o nouă încercare. Kókai Jancsi intră primul până la puţul 1, unde este introdusă o coardă cu care se va încerca scoaterea lui Gábor. Îl urmeaza Czakó, care încearcă să ducă coarda până la 200 m. Dar apa este foarte tulbure şi deşi Laci cunoaşte deja bine galeriile submerse, iată-l şi pe el în pericol: încâlcit în coardă. Îşi caută cuţitul, dar nu-l găseşte. Cu o voinţă şi o stăpânire de sine fantastică deznoadă coarda, se eliberează şi, ieşit afară decide: acţiunea este prea riscantă pentru a fi continuată aşa. În consecinţă Szentesi Péter pleacă la Debrecen cu maşina pentru a aduce 250 m de "narghilea". Între timp încercăm să o îmbărbătăm pe Gizi, care nu a dormit, nu a mâncat, nu a băut nimic de duminică seara, iar acum nici nu mai poate plânge, trăind doar cu speranţa că-l vom putea aduce afară pe Gábor.

Marţi, 13 noiembrie, Czakó Laci ajutat de încă doi scafandri intră cu narghilea şi legătură telefonică din nou în sifon, îl remorchează pe Gábor până la puţul 1, pe unde acesta este tras afară din sifon, pus într-un sac de dormit şi scos la suprafaţă. Este ora 18³⁰. Au trecut 54 de ore de când Gábor a intrat, pentru ultima oară, în Izbândiş.

"Acum am suficient aer, îmi pot permite să-l privesc mai atent" povesteşte Laci Czakó. "Rilul este încâlcit de patru-cinci ori în jurul picioarelor, probabil de aceea a şi fost tăiat. Apoi, cine ştie ce s-a mai întâmplat... Într-un săculeţ mai are la el ceva ril, pe vesta de flotabilitate este prinsă şi tăbliţa de cartare, pe care, scris ordonat, pot citi 78 m (mai mult ca sigur acest lucru a fost scris într-un spaţiu aerat), apoi, ceva mai neclar, 5m, 17 m, 19 m, 29 m şi un minus. Apoi, nimic... Am asistat şi la autopsia făcută a doua zi, în 14 noiembrie. Gábor nu a înghiţit apă, timpanul îi era intact; probabil cea care a cedat a fost inima? Stress subacvatic! O variantă submersă a claustrofobiei. Spaţiu închis, pierdere bruscă a oricărei posibilităţi de orientare, panica, inima începe să bată neregulat, e solicitată peste normal şi, dintr-o dată, cedează. Sfârşitul stupid al unei vieţi active şi pline de realizări." Epilog trist, dar pe undeva inspirând un sentiment greu exprimabil, de adâncă şi filozofică reverie: oamenii pot fi cunoscuţi cu adevărat doar în situaţii deosebite. Atunci când fluviul vieţii se varsă în apele STYX-ului, dar dispar graniţe dintre state şi popoare, dispar reguli, legi şi instrucţiuni, dispar interese personale şi obligaţii de familie sau de servici, atunci când scânteia de speranţă că cel ajuns în dificultate este încă în viaţă adună oameni dispuşi să facă totul, chiar să-şi rişte viaţa pentru camaradul lor.

Galeriile sumbre ale reţelei de la Izbândiş şi tragedia ce s-a consumat în obscuritatea lor vor rămâne pentru totdeauna simbolul prieteniei dintre speologi, al camaraderiei ce nu cunoaşte hotare, demonstrând fără echivoc că omul nu s-a născut pe această lume ca să rămână singur.