Purtam pe umeri povara a patru ani de explorări subterane. Tocisem pe piatra de babiţă a Munţilor Apuseni mai multe rânduri de bocanci ţintuiţi. Roase erau şi îmbrăcăminţile noastre, de funii, de rucsacuri, de stânci, de târâşul prin văgăunile înguste. Cu compătimire ne priveau în urmă cei ce ne vedeau bocănind sonor pe trotuarele marilor oraşe, când coboram din munţi. Nouă însă "patina" petecelor ne era preţioasă, căci fiecare petec era o "amintire" din necunoscuta noastră lume subterană.

În anul 1951cutreieram din nou carstul platoului de la Scărişoara ca să depistăm peşterile sale încă necunoscute. Câţiva drumeţi încercaţi împărţeau cu noi încăperile cabanei Gheţarului. Ei se străduiau, printr-un efort voluntar dezinteresat şi plin de râvnă, să planteze stâlpi de fier în piatra dură a muntelui, ca să marcheze un drum turistic, care să poarte sigur peste văi şi creste paşii iubitorilor naturii.

În curând s-a înfiripat între noi prietenia sinceră şi deschisă a celor căliţi de asprimea potecilor de piatră, de tăişul vânturilor şi bătaia ploilor, a celor ce jertfesc cu dragoste şi pasiune, incomparabilei frumuseţi a naturii, strădaniile lor cele mai bune. Atunci l-am cunoscut pe Ştefan Rotarides, veteran turist clujean, care bătuse în lung şi-n lat, din tinereţe, tot întinsul Apusenilor, pe care-i cunoştea ca-n palmă. Acum, părul şi barbişonul alb îi încadrau faţa prelungă, tăbăcită de vânturi alpine, căci "nea Roti" avea 50 de ani. El împărţea însă cu uşurinţă povara unui stâlp de fier cu tovarăşul său mai tânăr, vânjosul alpinist Alexandru Bokor, muncitor de canalizare.

"Încercasem" pe rând mai multe avene, însă norocul nu ne-a surâs, căci, după coborâri mai neînsemnate, ele s-au dovedit a fi închise, înfundate de bolovani şi pământ. Cu toate eforturile noastre de a ne deschide drum prin ele, trecerea ne-a fost zăgăzuită, adâncimile încăpăţânându-se să-şi păstreze tainele neatinse.

Ne-am hotărât să ne mutăm terenul de activitate mai departe, spre inima munţilor, şi am făcut toate pregătirile necesare pentru plecare.

În aceeaşi zi, însă, nea Roti ne-a adus o surpriză.

- Băieţi, am cumpărat un aven !

- Să-l stăpâneşti sănătos !

- Ia nu mă mai luaţi peste picior. Am dat un pol pe ea. Onuţ mi-a spus că ştie o hudă, şi pe urmă am convenit la preţ. Are nevoie de parale pentru "mniere". Băiatul spune că a căzut în ea o vacă, un cal şi mai multe oi.

- Perfect. Îţi poţi scoate pârleala din pielea lor - zise, sarcastic, Viehmann.

- Şi e mare, nea Roti ?

- Habar n-am, puştiul spune că e fără fund.

- Braşoave. Poveşti de-astea am mai auzit noi.

- Eu zic să încercăm - insistă veteranul nostru, dar nimeni nu-i răspunse.

- Ei, ce facem băieţi ? pusei şi eu întrebarea.

- Ce facem ? Eu am spălat şi am strâns corzile.

- Iar eu scările.

- Am curăţat toate lămpile...

- Sacul meu e gata de drum.

Eşecurile încercărilor de până acum ne-au tăiat încrederea în regiunea din jurul Gheţarului şi eram dornici de alte "terenuri de vânătoare". Aşa se explică plictiseala cu care a fost primită propunerea lui nea Roti.

Veteranul nu mai zise nimic şi începu îngândurat să-şi adune lucrurile.

Şerban îmi şopti la ureche:

- S-a supărat bătrânul.

Mă sculai de pe buturuga pe care şedeam şi strigai:

- Pregătiţi lămpile, toate corzile şi scările sus ! Nea Roti ia comanda ! Direcţia aven, înainte marş !

Ca zvârliţi de resorturi, toată lumea sări în picioare şi nea Roti, cu un zâmbet vesel în ochii-i cenuşii, ca oţelul, trecu în capul coloanei.

Avenul era aproape de Gheţar, la nu mai mult de 500 de metri în linie aeriană, pe locul numit "în şesuri".

După un marş de 20 de minute ne aflam într-o mică rarişte a pădurii de brad, unde mai străjuiau cioturile copacilor tăiaţi.

La baza unui colţ de stâncă, văzurăm cu surpriză deschiderea de 2 pe 3 metri a peşterii. În faţa intrării era un mic prag, scufundat la 2 metri adâncime, de unde se putea privi în adânc. Un aer rece şi umed răbufnea din negurile prin care se zăreau, la începutul abruptului, vârfurile trunchiurilor de brad aruncate în peşteră. Un buştean care zăcea de-a curmezişul intrării a servit ca ancoră pentru scările noastre şi am început coborârea spre necunoscut. Prima încercare a fost de scurtă durată, căci scara de frânghie se adunase grămadă între nenumăratele trunchiuri umede şi alunecoase ce erau sprijinite de-a valma de peretele pe care coboram. Încercând să le degajez, am trecut peste un trunchi putred, care s-a sfărâmat sub greutatea mea şi picioarele mi s-au oprit într-un corp moale şi lânos... Mă căţărai repede în sus şi am apărut la picioarele tovarăşilor mei, blagoslovind copios.

- Ce s-a întâmplat ? mă întrebară ei curioşi.

- Nimic deosebit. Oaia "numărul unu" este aici, agăţată între trunchiuri...

Mutai scara în altă parte şi după un coborâş de 10 metri mă aflam în prima sală a peşterii. În câteva minute eram cu toţii adunaţi în sala de 6 pe 10 metri, în care lumina pătrundea cernită. Deasupra noastră atârnau într-un mănunchi zeci de trunchiuri de brad, înţepenite între pereţii de stâncă, iar altele stăteau proptite grămadă sub intrare. Fără îndoială, trunchiurile au fost aruncate în abis în strădania oamenilor de a astupa golul în care vitele li se prăbuşeau din când în când.

Pe suprafaţa netedă a încăperii zăceau risipite numeroase oase, unele mai recente, altele mai vechi.

Ridicai dintr-un colţ întunecat un craniu de vreo 50 de centimetri lungime, de formă alungită şi cu toţi dinţii intacţi. Coarnele foarte scurte, cam de 10 cm, aveau la bază rozeta caracteristică cervideelor. Tovarăşii mei mă priveau întrebători.

- Judecând după lungimea craniului - zisei - cerbul căruia i-a aparţinut acest craniu a fost un animal cu adevărat falnic.

- Cerb ?! Cu coarne aşa de mici ? protestă alpinistul Bokor.

- Da ! Să nu uităm că cerbii îşi leapădă coarnele în fiecare an; acesta a căzut aici în momentul când începeau să-i crească coarnele noi.

- După câte ştiu în regiunea asta nu mai există cerbi, aşa că faptul este foarte interesant pentru ştiinţă.

- Bineînţeles, nea Roti; polul dumitale începe să se amortizeze.

- Şi ce specie de cerb ar putea să fie ?

- Ei, asta este ceva mai greu de precizat. Caracterul cel mai specific sunt coarnele complet dezvoltate; şi dinţii dau indicaţii precise, însă nu m-aş încumeta, până la un studiu, să vă dau răspunsul aici, la faţa locului.

- În definitiv, ce poţi presupune ?

- Cerb carpatin, ren, lopătar ?

- Toate trei sunt posibile. Numai un corn mai dezvoltat mi-ar permite să vă satisfac curiozitatea, care este şi a mea. Acasă am să fac determinarea după dinţi.

- Şi pe ăsta tot acasă o să-l determini ? mă întrebă ironic unul din tovarăşi, întinzându-mi un craniu destul de proaspăt.

- Nu. Despre căpăţâna asta pot spune că este de vacă, tot atât de sigur cum ştiu că tu eşti Iosif Viehmann.

Mica sală în care ne aflam se rupea printr-o trecere îngustă şi întunecată într-o altă adâncime, în care lumina nu mai pătrundea. Fixarăm o nouă scară de un trunchi aşezat transversal pe deschidere şi, aruncând scările în negură, continuarăm coborârea cu lămpile aprinse. Pe un perete vertical de 12 metri înălţime am descins în sala scufundată în bezna pe care lumina n-o pătrunsese niciodată. Încăperea nu era mai mare decât precedenta, însă avea un tavan foarte înalt. Căutai zadarnic printre bolovani resturile de oase pe care le bănuiam şi aici, dar, negăsindu-le, mă apropiai de o nouă deschidere ce cobora spre o nouă încăpere situată la 11 m sub noi. Bokor coborâse deja în sala ce se afla la 33 m de la suprafaţă şi auzirăm strigătele lui vesele:

- Veniţi, veniţi, aici sunt oase şi coarne câte vreţi...

Mă precipitai pe scara ce atârna într-un mic şuvoi de apă, şi după ce în marea grabă mi-am zdrelit degetele, am sărit pe planşeul acoperit de bolovani, uitându-mă plin de curiozitate împrejur.

Peste tot erau risipite oase de forme bizare: coaste, vertebre, tije de coarne, fălci întregi şi dinţi izolaţi. Cu emoţie am luat în mână aceste relicve, care dintru început mi s-au părut foarte vechi. În jurul meu se aşternu o linişte prelungită, căci surprinzătoarea descoperire a stârnit interesul tuturor.

- Am impresia - zisei - că ne aflăm în cimitirul unei lumi de mult dispărută. Oasele acestea sunt moaştele unor vietăţi care azi nu mai trăiesc pe aceste meleaguri.

Am ridicat dintr-un colţ un corn de cerb lat cât o lopată de brutărie, tivită cu numeroase ţacuri ascuţite.

- Cerbul lopătar - îşi dădu cineva cu părerea.

- Nu. Nu este Cervus dama cum crezi, ci Alces alces sau elanul. Lopătarul sau Dama, în afară de lopata caracteristică, mai are două ramuri scurte, izolate de tija cornului, care lipsesc însă la elan.

- Mai trăieşte elanul în ţara noastră ?

- Nu. Şi nici nu este amintit din timpurile istorice. Azi e răspândit în Europa numai în ţările baltice, în cele nordice, ca şi în Siberia şi Canada, de altfel. La noi s-au găsit câteva resturi fosile, dar nu în Munţii Apuseni.

Mai găsirăm încă trei cranii de elan şi numeroase alte oase izolate.

- Dar asta ce dihanie să mai fi fost ? întrebă alpinistul, întinzându-mi o calotă osoasă masivă şi grea.

Piesa era ciudată ca înfăţişare, dar după ce am întors-o pe toate părţile, mi-am dat seama că era un sfert de craniu, ale cărui dimensiuni lăsau să se presupună o mărime neobişnuită pentru capul întreg.

- Ce-o fi, ce nu, dihania asta a avut nişte coarne grozave. Ia uitaţi-vă la cepul ăsta şi la lăţimea acestui os frontal. Nu pot să mă gândesc decât la un extraordinar şi splendid cap de zimbru sau de bour, falnic, masiv şi puternic. Şi oricare din ele ar fi, descoperirea noastră este interesantă, căci aici, în inima Munţilor Apuseni, nu au mai fost găsite urmele acestor formidabile mamifere.

Alpinistul, entuziasmat la culme de cele văzute, s-a grăbit să fixeze scările la piton şi a coborât următorii 11 metri într-o nouă sală. Când l-am ajuns, el stătea gânditor în faţa unui obiect ciudat.

- Parcă ar fi o sabie de os - zise el.

Într-adevăr, un os, neted ca o lamă de spadă, lat ca de 3 şi lung ca de 50 cm, era înfipt perpendicular în stratul de argilă. Am încercat să-l smulg din masa de lut, dar n-am reuşit.

- Vezi că are mâner şi ţine tare - zise ironic cineva din cei veniţi după noi.

Am dezgropat cu atenţie capătul fixat al osului şi am constatat cu uimire că lama cea lungă nu era decât prelungirea unei vertebre puternice.

- O vertebră - observă Şerban.

- Şi ce apofiză spinoasă grozavă are.

- Nu poate să fie decât a unui animal mare, puternic şi ghebos.

- Zimbrul !

- Nu mai încape nici o îndoială, craniul cel mare din sala de sus şi vertebra asta au aparţinut aceluiaşi animal: marele bizon, legendarul zimbru !

Am găsit în curând şi o falcă întreagă a bizonului, împreună cu coarne şi fălci de elan. Dinţii, foarte puţin uzaţi, arătau că în toate cazurile resturile aparţineau unor animale tinere şi viguroase, care fără îndoială au pierit în împrejurări dramatice !

Între numeroasele oase mai mici, unul de mărimea unui lat de palmă mi-a atras atenţia în mod deosebit. Apropiindu-l de flacăra lămpii, îl cercetai mai de aproape. Triunghiular, cu margini tăioase, osul purta urmele evidente de cioplire cu un obiect mai dur.

Întinsei piesa lui Şerban, care o privi atent.

- Crezi că e lucrat ?

- Fără îndoială.

- O sculă a omului preistoric - se entuziasmă Bokor.

- Da, este un "răzător" aproape tipic, cu care strămoşul nostru se servea la curăţitul pieilor.

- Va să zică acest os a trecut din mâna lui Homo sapiens fossilis direct în mâinile noastre ?

- De asta să nu te îndoieşti.

- Şi cam cât poate fi de atunci ?

- Să tot fie vreo 10-15 000 de ani.

Explorarea se oprise pentru câteva clipe. Contemplam în tăcere jalnicele relicve ale unor impunătoare animale care păscuseră odinioară în turme pe meleagurile Munţilor Apuseni.

Aşezat pe un bolovan, în lumina cernită a încăperii de piatră, reci şi umede, îmi treceau prin minte, ca printr-un vis, ciudate imagini fugare !

Vedeam în urmă cu cincisprezece milenii cum o mână de vânători paleolitici, primitivi şi puternici, îmbrăcaţi în piei de sălbăticiuni, purtând în mâini vânjoase grele suliţi de lemn, cu vârf de cremene, goneau prin păduri şi poiene o turmă de zimbri şi elani spre o capcană ascunsă cu viclenie. Cursa era gura peşterii noastre, acoperită cu trunchiuri de copaci tineri, cu crengi şi frunze verzi. Prada hăituită s-a prăbuşit în groapa de piatră şi a fost ucisă cu bolovani. Vânătorii au coborât în văgăună, au luat carnea şi pieile victimelor, iar cu timpul oasele rămase au fost duse de ape spre adânc, împreună cu scula de os pe care o ţin în palmă...

Am fost trezit brusc din visare de agitaţia iscată în jurul meu pentru "vânarea" unui Pholeuon recalcitrant, pe care Şerban l-a introdus în cele din urmă într-un tub cu alcool.

Descoperirea micului gândac cavernicol ne-a îndemnat să intrăm din nou în acţiune, şi părăsind cimitirul de zimbri şi elani, am coborât un mic perete de 8 metri într-o a V-a sală mai mică decât celelalte, care spre marea noastră dezamăgire era închisă peste tot. Părea că explorarea noastră a luat sfârşit.

Încăperile în care am coborât până aici formau cinci trepte gigantice, răsucite într-o jumătate de spirală, ca o casă de culbec.

- Ei, aici ne-am încuiat - rosti înciudat alpinistul, şi noi constatarăm că avea dreptate.

- La ce adâncime suntem ?

- Cincizeci şi trei de metri.

- Peştera continuă, de asta nu mă îndoiesc - afirmă Şerban - dar trecerea mai departe este astupată.

- Perfect adevărat. Forma acestor cinci goluri, căderea lor în spirală arată cât se poate de clar că ele au fost săpate de un torent care sărea în cascade dintr-o sală în alta; ne aflăm aici într-o adevărată turbină naturală, în care forţa irezistibilă a apelor a croit, fără îndoială, drum şi mai departe...

- Pe aici ? îmi luă vorba alpinistul.

Nici nu am observat că vânjosul nostru tovarăş săpa îngenuncheat într-un colţ al încăperii, la baza peretelui de stâncă, cu o lopată cu coada scurtă, deschizând o bortă nu mai mare ca un cap de om.

- Trage puternic ! mai zise el şi ceru o lampă.

Flacăra apropiată de deschidere fu suflată pe dată de un curent de aer puternic.

Evenimentul a fost primit cu urale, căci ştiam din experienţă că în dosul micii deschideri se ascunde o încăpere mai mare, dacă nu un întreg sistem de goluri.

- Bravo, Bizon ! Se vede că lucrezi la canalizare - îl alintă Viehmann pe tovarăşul nostru.

Porecla născută "ad hoc" fu primită cu veselie şi aprobată în unanimitate, căci îl caracteriza cu adevărat pe sportivul nostru pentru remarcabila lui forţă musculară.

Alte lopeţi fură scoase din saci şi în curând deschiderea era destul de largă pentru ca "Bizonul" nostru să se strecoare pe burtă prin ea. Îl urmarăm pe rând. Ne aflam într-o galerie joasă, de 60-70 cm înălţime şi tot atât de lată. Ne strecuram printr-un lut cleios, care mustea de apă, însă nimeni nu lua în seamă acest fapt, căci febra explorării a pus stăpânire pe noi. După vreo 10 metri de târâş pe brânci ne-am putut ridica aproape în picioare, într-un spaţiu ceva mai larg. Culoarul scund pe care l-am străbătut şerpuia în zigzag, deschizându-se, la capătul lui, aproape de tavanul unei mari încăperi, al cărei fund nu-l puteam vedea.

Eram convinşi că aici va începe adevărata explorare a Peşterii din Şesuri.

Totuşi nu bănuiam că ne aflăm într-una din cele mai adânci peşteri din ţara noastră şi că forţele noastre morale şi fizice vor fi puse, în curând, la grele încercări.

- După cum vedeţi, prin acest tunel treceau puhoaiele marilor ape, desigur sub o presiune fantastică, dovadă că pereţii sunt perfect şlefuiţi.

- Întocmai - observă Bizon - nu găsesc nici o fisură în care să pot bate un piton, şi nu văd cum vom ancora scările.

Problema ne-a pus pe gânduri. Ţinut în coardă, Viehmann sondă adâncimea de sub noi, agăţând o lampă aprinsă de o cordelină. Peretele vertical avea cam 15 metri înălţime.

- Nu văd decât o soluţie pentru fixarea scărilor - zise Bokor - în cele din urmă. Mă voi duce sus să aduc un trunchi, pe care să-l fixăm aici transversal şi să ne ancorăm de el.

- Foarte bine, dar nu este numai atât - zise Şerban - eu cred că ne-au mai rămas prea puţine scări pentru ce ne mai aşteaptă; ar fi păcat să ne oprim din cauza lipsei lor.

- Pentru asta am o idee - încercai eu să dau o soluţie. Ca să ne facem o rezervă de scări, le demontăm pe cele fixate până aici şi lăsăm în locul lor câte o coardă.

- Foarte înţelept... dar cum ai să urci la întoarcere cei 68 de metri numai pe corzi ?

- Simplu: cu nodul Prusik pe scăriţă.

- Asta ar fi o nebunie plină de riscuri !

- Nu este prima pe care o facem - mai adăugai eu, luându-mă pe urmele lui Bokor, care o şi pornise spre suprafaţă.

Am ajuns sus tocmai când alpinistul terminase de cioplit trunchiul pentru ancoră, astfel că puteam începe coborâşul şi demontatul scărilor. Zvârleam buşteanul dintr-o sală în alta, demontam câte o scară şi coboram apoi în rapel pe corzi fixate în pitoane.

În cele din urmă eram adunaţi din nou la gura întunecată din capătul tunelului, având şi o rezervă de scări. "Ancora", croită pe măsură, a fost înţepenită între pereţii laterali ai galeriei şi peretele de 15 m a fost coborât. Rămas ultimul, strigai celor de jos:

- Feriţi în lături, şi aruncai ultima scară în adânc.

Pe coarda fixată de buştean am fost jos în câteva secunde. Ne aflam într-o sală foarte spaţioasă, din care se deschideau două galerii.

- Ia uitaţi-vă ce gaură de şoarec - zise Viehmann, privind în sus.

De fapt, deschiderea prin care coborâsem se vedea ca o pată neagră, aproape de tavanul sălii în care ne aflam, şi din ea atârna, ca un şnur subţire şi neînsemnat, coarda de alpinism.

Un sentiment ciudat mă cuprinse la gândul că suntem legaţi de lumea dinafară numai prin 68 de metri de coardă, care reprezentau singura noastră posibilitate de reîntoarcere din adâncul de piatră în care pătrunsesem. O căţărare liberă sau chiar utilizarea de pitoane era exclusă, căci pereţii spălaţi de ape nu aveau fisuri. Ei, dar nu aveam răgaz de gândit, de acum ţinta era: înainte !

Galeria din stânga fu repede explorată, căci se înfunda. Culoarul din dreapta însă era plin de perspective. După un scurt traseu, el cădea 5 metri, dând acces într-o galerie joasă, de 70-80 de cm înălţime, lată pe alocuri de 2 metri. Pe fundul acestui tunel, cu tavan boltit, care descria o curbă puternică, curgea un şuvoi gros de nămol. Pereţii scunzi şi sumbri, curentul de aer rece, mlaştina vâscoasă şi negura necunoscută dădeau un aspect straniu şi potrivnic acestei galerii, situate la mai bine de 70 de metri sub pământ.

Pe genunchi şi în coate am început târâşul înainte. Ne înfundam în nămolul rece ce pătrundea în mâneci, bocanci şi buzunare. Când mă opinteam să mă înalţ, mă izbeam cu capul de tavan şi mă scufundam mai rău. Ne lipeam cât puteam de pereţii laterali ai culoarului sau înaintam "ramonând" cu un umăr într-un perete şi cu picioarele întinse în cel opus. Lămpile se stingeau scufundate în mâl. Cu mâinile năclăite scoteam din buzunar chibriturile, dar beţele se rupeau în degetele neîndemânatice, înţepenite de răceala nămolului. Când reuşeam să aprind unul, constatam că arzătorul este înfundat. Luam becul de metal între buze şi sugeam până simţeam acetilena în gură... şi apoi continuam târâşul cum puteam. În urma mea, alţii se luptau să câştige teren în strâmtoarea năpădită de mlaştină. Desluşeam pe cineva la zece metri de mine, într-o mână cu lampa ridicată şi cu cealaltă înfiptă în nămol până la cot, dar nu-l puteam recunoaşte, căci era mânjit şi pe faţă...

În capul coloanei, "Bizonul" deschidea drum, blagoslovind în jargon alpin. Îi ţin isonul în cel speologic, căci m-am izbit din nou cu capul de tavan. Îl aud deodată strigând:

- Opriţi înaintarea ! Lângă mine este o nişă mai uscată, unde putem aduna materialele. Toată lumea rămâne pe loc să predăm lucrurile în lanţ: întâi funiile, scările şi apoi restul.

Eram eşalonaţi din cinci în cinci metri. Şase luminiţe pâlpâiau pe un traseu de 30 de metri în galeria infernală, în a cărui strâmtoare se îngrămădise parcă toată împotrivirea peşterii ca să ne stăvilească înaintarea.

Materialele: baloturile de scări, corzile, rucsacurile cu rezerve de carbid, pitoane, cizme de cauciuc, ustensile ştiinţifice, aparate fotografice, trepiede şi zeci de alte lucruri au început să sosească, împinse cu mâna, cu capul, trase cu piciorul, şi din om în om deveniră o masă de argilă informă.

Mă aflam într-o porţiune foarte îngustă a galeriei. Îmi soseşte o legătură de corzi, o trec mai departe, dar iată că vine un balot de scări de funie; încerc să-l trec, nu merge; mă zbat neputincios; zadarnic ! Încerc din nou; s-a strâmtorat între pieptul meu şi peretele de stâncă; izbesc legătura cu un genunchi liber; mă loveşte în bărbie şi-mi muşc buza, care sângerează; mă "subţiez" cât pot, reţinându-mi răsuflarea, lipindu-mă strâns de peretele galeriei; nu pot trece balotul ! Băieţii protestează, căci materialele se îngrămădesc în mlaştină la blocajul meu. N-am altă soluţie şi iau o hotărâre speologică: mă răsucesc, mă culc pe spate, mă presez în masa vâscoasă şi ridic materialul peste mine. A trecut, dar... simt cum un şuvoi subţire de nămol îmi intră pe sub guler, prelingându-se rece pe sub cămaşă în jos... Explorarea merge mai departe.

Ne regrupăm la capătul galeriei, unde putem sta în picioare. Hotărârăm o clipă de odihnă. Nea Roti vrea să-şi aprindă o ţigară şi-şi caută zadarnic pe haine un loc uscat să-şi şteargă mâinile. În sfârşit găseşte: basca întoarsă pe dos !

Ne privim râzând la halul în care suntem: uriaşe păpuşi de argilă animate. Bokor începe chiar să fluiere o melodie veselă: părea fericit...

- Măi Bizon, am impresia că te afli în apele tale.

- Pe dracu'. Canalele din Cluj sunt un adevărat salon pe lângă porcăria de aici. Aici e strunga iadului !

În punctul unde ne aflam, galeria avea în peretele ei din stânga o "fereastră" rotundă, largă de un metru, prin care puteam privi într-o sală întunecată, situată sub ea. Mâlul gros, răscolit de noi, se scurgea încet, alunecând ca o uriaşă lipitoare hidoasă, ca să cadă plescăind monstruos, cu ecouri prelungi, într-un lac din sala scufundată în beznă.

Sondăm adâncimea: lacul e la 10 metri sub noi. Galeria noastră continua însă mai departe pe lângă fereastră, mai îngustă, dar mai curată, cu ochiuri de apă limpede în găurile de pe fundul ei.

Viehmann, care trecuse înainte să cerceteze culoarul, ne strigă o veste neplăcută:

- Galeria e foarte strâmtă... nu putem trece materialele prin ea.

Am hotărât ca doi oameni să continue înaintarea pe galeria îngustă, în speranţa să ajungă până la lacul de sub fereastră. În acest caz numai materialele ar fi lăsate prin deschizătură, căci o coborâre directă a echipei în lac, prin şuvoiul de noroi, nu era dorită de nimeni.

Înaintam împreună cu Bokor prin galeria joasă, care ne obliga să ne strecurăm când culcaţi, când ghemuiţi, târându-ne pe fundul de piatră, ciuruit de găuri pline cu apă, care în curând ne-a pătruns prin hainele unse de nămol.

Culoarul se termina cu un abrupt de 5 metri, deasupra căruia se boltea o elegantă arcadă de piatră roşie. Agăţaţi de aceasta, ne-am "lansat" pe o mică platformă pietroasă. Eram într-o galerie înaltă, largă de 1 metru, pe fundul căreia ne aştepta o nouă mlaştină de nămol. Înaintam în "şpraiţ", adică cu un picior pe un perete şi cu celălalt pe cel opus. Când piciorul aluneca de pe peretele argilos, ne scufundam până la genunchi în mâzga aproape lichidă. După vreo 20 de metri, galeria se închidea barată de un perete de 3 m înălţime. Am urcat în ramonaj până pe creasta acestui zid şi am coborât pe partea sa opusă. Odată ajunşi jos, ne-am dat seama că ne aflăm într-un loc cu totul deosebit. În dreapta noastră nu aveam nici un obstacol, ci numai o imensă negură, nepătrunsă şi mută, pe care lumina lămpilor noastre nu o putea străbate.

Ne-am privit satisfăcuţi. Explorarea poate continua.

- Aud glasuri - zise Bizon şi mai bucuros.

Şoaptele veneau din stânga. Am înaintat printre doi pereţi şi am ajuns într-o sală, la marginea lacului de sub fereastra la care ne aşteptau tovarăşii noştri.

La strigătele noastre, trei luminiţe şi trei capete apărură la fereastră. Am comunicat celor de sus că singura soluţie este coborârea materialelor prin fereastră. Înainte de a începe această manevră dificilă, cei patru au împins în lac cu lopeţile mâlul din dreptul ferestrei, operaţie inutilă, căci în curând mlaştina se scurgea din nou în lac.

Bagajele grele au început să fie lăsate pe coardă prin fereastră, şi Şerban, venit în ajutorul nostru, le transporta peste lac, căci încălţase cizme de cauciuc lungi până la brâu. Munca lui era dificilă, căci baloturile deveniseră bulgări uriaşi de nămol, iar el trebuia să le dezlege din coardă, având grijă să nu le scape în lac, în timp ce cascada de nămol îl împroşca din plin. Ceilalţi preluam materialele şi le depozitam într-un loc mai îndepărtat.

Odată totul coborât, aşteptarăm sosirea celor de sus. Frigul începea să ne pătrundă şi am îmbrăcat tot ceea ce aveam la îndemână. În peşteră nu erau mai mult de 8°C.

Aşezaţi pe bagaje, pentru o mică odihnă, priveam spre negura cuprinzătoare din faţa noastră.

Viehmann consultă altimetrul şi declară:

- Suntem la nouăzeci de metri sub sol.

- Oare mai coborâm zece metri ca să fie o sută ? întrebă nea Roti.

- Eu sunt sigur că mai avem chiar foarte mult de coborât - fu părerea lui Bizon.

- De unde crezi asta ?

- De unde ? Da' crezi că am demontat scările degeaba ? protestă Bokor, stârnind hazul general cu lapidara lui logică "alpinistică".

- Materialele sus !

Intrarăm în beznă. Călcam pe un planşeu de argilă roşie şi elastică, în care urmele noastre de-abia se imprimau. În faţă şi în stânga, neguri tăcute. În dreapta, un perete întunecat, înalt şi neted, al cărui capăt nu se vedea. Auzim clinchetul cunoscut al picăturilor ce cad într-o apă adâncă; lacul este în stânga, nemişcată oglindă neagră ! Malul său opus e un perete pe care lumina reflectoarelor alunecă în sus. Tavanul e la aproximativ 30 de metri înălţime şi nu e boltit, ci orizontal şi neted ca un plafon.

- Cum s-a format tavanul ăsta curios ? întrebă Bizon, întrerupând tăcerea.

- Simplu - răspunse Şerban - sala asta e pe faţă de strat, cum se zice în speologie. Adică masivul în care ne aflăm şi-a păstrat în acest loc stratificarea orizontală originară. Acest fapt ne permite să presupunem că sala asta trebuie să fie foarte mare, căci tocmai acest fel de stratificare produce goluri încăpătoare, mai ales când este întretăiată de fisuri transversale, cum este cazul şi aici.

- Atunci, înainte !

Mergeam fără să întâlnim nici un obstacol. Dar iată că se iveşte în calea noastră ceva care înveseleşte această atmosferă sumbră, de cavou uriaş. Un pârâiaş străbate sala de-a curmezişul, săpându-şi o albie cât o streaşină în argila roşie, pe care a căptuşit-o cu pietricele fine, albe.

- Hei, speo ! Aici mişcă ceva - strigă Bizon, entuziasmat.

Într-adevăr, prin apa clară înotau voiniceşte, pe o rână, mici răcuşori albi şi orbi, de 1 centimetru lungime.

- Niphargus, crustacei frecvenţi în peşteri, însă pe platoul Scărişoara îi întâlnim prima dată.

Tuburile noastre cu alcool conservară imediat, pentru studiu, mai multe exemplare ale micului animal acvatic.

Străbătusem de acum 40 de metri şi în faţă tot beznă. Ne împrăştiem, căci sala avea 20-30 m lăţime. Continuăm înaintarea; sala se îngustează. Planşeul de argilă dispare şi traversăm o îngrămădire haotică de bolovani imenşi, cu vârfuri şi creste ascuţite, tăioase ca lamele de oţel. Fiecare cădere este o rană sângerândă. Dar ce se întâmplă aici ? Sala se rupe brusc într-o înfiorătoare prăpastie, pe marginea căreia uriaşii bolovani stau spânzuraţi deasupra unui gol imens.

Sala care s-a terminat aici - "Marele Amfiteatru" - are 70 de metri lungime şi se află la 90 de metri sub pământ.

Ne adunăm şi privim în tăcere.

Viehmann calcă atent pe blocurile de pe buza abisului şi încercă să privească în adânc. Se întoarce şi ne priveşte îngrijorat.

Bokor, la rândul său, cercetă adâncimea, apoi îşi împinse şapca pe ceafă şi exclamă în jargonul său alpin:

- Domnilor, situaţia este albastră !

Am fost cu toţii de acord că avea dreptate. Abisul era înfricoşător.

Şerban, cel mai "greu" dintre noi, făcu brusc un salt înapoi, şi Bizon îl înşfăcă de braţ. Un bloc de sub picioarele lui s-a pus în mişcare. A pornit, alunecând în jos cu încetineală de melc. Încleştăm pumnii şi dinţii. Stânca alunecă mai departe; se răsuceşte pe loc ca o fiinţă vie; o porneşte mai repede; se răstoarnă greoi şi dispare... Un uruit sinistru zguduie pereţii; zgomot de lovituri puternice şi răbufneli înfundate se ridică din adâncurile întunecate, urmate în cele din urmă de o izbitură surdă. Câteva minute mai auzim cum curge o avalanşă de pietre în abisul necunoscut.

- Sinistru - mormăie cineva printre dinţi.

Pe buza prăpastiei era imposibil de coborât. Riscul unui dezastru era iminent.

Cercetarăm cu atenţie marginea abruptului care tăia sala în toată lăţimea ei.

Într-un loc, o gaură neagră ca o orbită de ciclop se căsca între bolovanii îngrămădiţi pe buza prăpastiei.

- Şi de aici a scăpat un bloc - preciză Şerban.

- Ce ziceţi de fereastra asta ? Am putea coborî prin ea ?

- Cred că este singura posibilitate să continuăm explorarea.

- Să bat pitonul ? întrebă nerăbdător Bizon, cântărind în mână o lamă de fier.

- Bate-l - au răspuns mai multe glasuri deodată.

Treizeci de metri de scară făcuţi balot fură aduşi în faţa deschizăturii dintre bolovani, iar capătul lor a fost fixat cu o coardă de un piton bătut în peretele sălii.

- Atenţiune ! Linişte ! Să auzim desfăşurarea !

- Gata ?

- Gata !

Balotul împins de mâini viguroase porni spre adânc. Se rostogoli cu salturi mici pe o pantă scurtă şi apoi dispăru din ochii noştri, antrenând după el pietre şi bolovani. Auzeam izbiturile şipcilor de lemn între pereţi şi şuieratul cascadei de pietriş. După o izbitură seacă, totul reintră în linişte.

Priveam atenţi coarda cu care erau fixate scările la piton.

- Scara s-a blocat la vreo douăzeci de metri.

Ţineam în mână capătul corzii de siguranţă. Şerban se apropie. De patru ani de când sondam împreună adâncimile subpământene, în echipa noastră s-a statornicit, în mod spontan şi tacit, o regulă care nu a fost călcată: în faţa marilor dificultăţi păstram o ordine bine stabilită, coborând, când unul, când altul dintre noi, spre beznele necunoscute. Nu aveam notată această succesiune, dar o cunoşteam fiecare.

Bizon şi cu mine asiguram. Ceilalţi luminau intrarea întunecată.

- Atenţiune la cap; aici plouă cu bolovani.

Şerban se angajă pe panta pe care era culcată o porţiune de scară.

În acest moment mi s-a părut că arcada de bolovani de deasupra lui se mişcă... Era doar un efect de lumină şi umbră produs de lămpile noastre ce se legănau atârnate de pereţi...

Prietenul nostru dispăru, apoi scara se întinse puternic.

Comenzile începură să sosească:

- Slăbeşte... slăbeşte... filează...

Auzeam din când în când bolovani doborâţi. Nişte vorbe neînţelese au ajuns până la noi.

- Ce spune ? îl întrebai pe Viehmann, care era în buza deschiderii.

- Nimic. L-a pomenit pe dracu' şi pe mă-sa.

- Filează - veni comanda - scara e răsucită !

Fixarăm puternic coarda pe braţe şi pe umeri. Pietrele cădeau în rafale.

- Atenţie ! Ascultaţi: scara se răsuceşte spre dreapta şi cade într-o crevasă. Se aude ?

- Se aude.

- Fisura e largă de doi metri. Adâncimea n-o văd. Slăbeşte... slăbeşte... filează...

Ţineam coarda strâns. Un uruit înfricoşător se porni din nou din adânc. Avalanşa de pietre se scurse câteva secunde.

Sosi comanda:

- Slăbiţi... am împins în jos o grămadă de bolovani de pe un prag.

Timp de câteva minute, coarda se desfăşură cu regularitate. Şerban cobora încet. După un răstimp el ne strigă ceva, dar nu am putut desluşi ce spunea.

Îi strigarăm de sus:

- Vor...beşte... mai tare.. şi.. mai... rar.

Marile goluri subterane fac vorbirea de la distanţă de nedesluşit.

- Sunt...pe...o... punte... de... bolo...vani... abi...sul... con...tinuă... să... vină... urmă...torul.

Am retras coarda de siguranţă. A coborât Viehmann, apoi eu.

După o mică pantă scările cădeau vertical, trecând pe o porţiune scurtă printr-un fel de horn, apoi se răsuceau spre dreapta, lipite de perete. Eram silit, uneori, să-mi feresc capul de ploaia de pietriş pornită de coarda care mă asigura. Unde puteam, coboram singur pietrele, pentru a curăţa traseul, căci Bizon, ca ultimul, urma să coboare fără asigurare.

Coboram printre doi pereţi netezi, îndepărtaţi la 2 metri unul de altul. Acum puteam privi în adânc. Ceea ce am văzut, era uluitor. Sub mine, Şerban şi Viehmann stăteau pe câteva blocuri de stâncă, înţepenite între cei doi pereţi, iar sub ei abisul continua întunecat. Era pur şi simplu o punte iluzorie suspendată în aer...

"Aterizai" lângă ei.

- Ce zici de puntea noastră ? Straşnică, nu ? mă luă în primire Viehmann şi mă lovi pe umăr râzând.

- Constat că pe noi trei ne ţine. Dar pe toţi şapte ?

- Asta rămâne de văzut - veni răspunsul laconic.

În mijlocul punţii, care de atunci se cheamă "Puntea suspinelor", se căsca o gaură neagră, lăsată de un bolovan scăpat în adânc.

Singura posibilitate de a continua explorarea era să coborâm chiar prin această deschidere.

Până aici coborâsem 20 de metri şi sub noi aveam cam aceeaşi adâncime. Perspectiva era îngrijorătoare, căci nu aveam nici un temei să fim siguri că puntea nu se va prăbuşi într-o clipă sau alta.

Eram trei oameni suspendaţi între viaţă şi "vis". Pentru a nu ştiu câta oară ne-am pus întrebarea simplă a motivului pentru care în împrejurările extreme la care ne-au dus explorările noastre, adesea la limita acelui filozofic "a fi sau a nu fi", pasiunea oarbă domina tiranic cel mai elementar instinct de conservare, lăsându-ne pradă pericolului unei dispariţii mai mult sau mai puţin glorioase.

Nu am reuşit niciodată să dăm acestei întrebări un răspuns care să ne satisfacă pe deplin. Afirmaţia că împingeam îndrăzneala până la limite dramatice din pasiune pentru ştiinţă, dacă era adevărată, nu era cea fundamentală. Ea nu putea substitui acea inexplicabilă şi nestăpânită chemare a necunoscutului, venită de undeva din adâncuri şi bezne, care făcea să vibreze în noi o mie de strune ancorate undeva în fiinţa noastră. Nemaiauzitele acorduri acopereau cu sunetul lor tot ceea ce ajungea până la noi de la lumină, căldură şi oameni.

În timp ce se coborau materialele, ne-am refugiat la capătul punţii, unde cei doi pereţi se apropiau, închizând crevasa. Bolovanii doborâţi de bagajele grele cădeau ca grindina sau treceau vâjâind mai departe.

Acum, toţi şapte ne găseam pe podul de blocuri, suspendaţi deasupra golului. Nea Roti, după ce privi împrejur, ne spuse:

- La cei cincizeci de ani ai mei, din care de treizeci şi cinci bat potecile munţilor, am văzut câte ceva, dar ceea ce văd acum întrece orice închipuire. Peştera asta este înfricoşătoare.

Situaţia nu permitea să legăm scările în continuarea celor pe care am coborât şi am fost siliţi să ne ancorăm chiar de unul din bolovanii care formau puntea noastră, căci pereţii netezi nu aveau nici o fisură în care s-ar fi putut bate un piton.

Balotul de scară însă nu trecea prin gaura din punte, aşa că am slobozit-o, desfăşurând-o metru cu metru. Nu puteam vedea dacă a ajuns jos. Urma s-o constatăm. Asigurat în coardă, Viehmann se strecură în gaură şi în curând capul îi dispăru la picioarele noastre. Îl auzeam orbecăind în strâmtoare.

- Puntea e groasă; aici e un fel de horn între bolovani... încă n-am ieşit de sub ea. Sunt sub punte. Slăbeşte... slăbeşte... Scara atârnă în gol... slăbeşte... slăbeşte...

Într-un târziu, sosi comanda de jos:

- Slăbeşte mult... sunt jos... scara a ajuns... e la un metru de sol.

Şerban se blocă de câteva ori în timpul trecerii. Bokor scăpă cu preţul a nenumărate blagoslovenii, iar ceilalţi trecură cu bine.

Am rămas ultimul şi trebuia să cobor neasigurat. Ştiam ce mă aşteaptă: o scară care atârnă în gol, care se leagănă şi se răsuceşte fixată de mai multe tone de bolovani suspendaţi în aer...

M-am hotărât să cobor în rapel pe coarda de asigurare, pentru a ajunge jos cât mai repede. Neavând cine să-mi lumineze, m-am strecurat în strâmtoare cu lampa aprinsă, atârnată de curea. Ajuns sub punte, după lovituri la cap, coate şi genunchi, am părăsit scara şi am intrat în Dülfer, pe coarda de rapel.

De-abia apucai să alunec în jos o jumătate de metru, când m-am simţit sugrumat. Ce se întâmplase ? Gluga hanoracului meu s-a agăţat de un colţ de piatră al punţii şi cu toată greutatea atârnam în şnurul subţire ce-mi închidea gluga în jurul gâtului. Am fost silit să dau capul pe spate, pentru că nu puteam să mă ridic pe coardă în sus. Nu vedeam nimic, căci lampa atârna sub mine. Am lăsat o mână de pe coarda din faţa mea şi cu braţul întins am încercat să mă eliberez. N-am reuşit. Smuciturile m-au pus în pendulare. Mă legănam suspendat deasupra golului, strâns de gât şi cu neputinţă de a mă ajuta. Îmi dădeam seama de situaţia gravă în care mă aflam. Şnurul mă strângea. Am încercat să-l rup. Zadarnic. Mâinile îmi oboseau; căutai scara cu picioarele; se îndepărtase şi n-o ajungeam; am simţit deodată miros de stofă arsă; flacăra lămpii îmi pârlea îmbrăcămintea; atârna prea jos ca s-o pot stinge. Ce-ar fi să strig să urce cineva până la mine - gândii. O arsură vie şi dureroasă în şoldul drept mă sili să iau o hotărâre grabnică, căci hainele mele luau foc. Slăbii strânsoarea mâinilor pe coardă, apăsai bărbia în piept şi trăsei capul în jos cu putere. Şnurul mă strângea ca un laţ de fir de oţel încins... Deodată avui senzaţia că scap în gol... Se prăbuşeşte puntea !  îmi trecu prin minte ca o străfulgerare, dar continuai să trag cu dinţii încleştaţi. Auzii o sfâşietură subţire; slăbii mâinile mai mult; alunecam... alunecam... arsura era insuportabilă; mi-am dat drumul cu toată greutatea... coboram vertiginos pe coarda ce aluneca sfârâind prin mâinile mele ca un şarpe de foc...

Izbitura de pământ m-a trântit jos şi am simţit o durere ascuţită în coaste; lampa mi s-a rostogolit zgomotos, stingându-se.

Tovarăşii mei s-au repezit la mine, ajutându-mă să mă ridic.

- Ce-i cu tine, omul lui Dumnezeu ? !

- Încă nu sunt, dar era să fiu - le răspunsei, bătându-mă cu palmele peste şold.

Bucăţi de stofă arsă săreau împrejur ca nişte licurici.

- Omule, ai luat foc !

- Hai, spune ce s-a întâmplat cu tine ?

Nu puteam scoate o vorbă.

- A coborât în rapel şi i s-a agăţat gluga - explică Bokor în locul meu, cercetând zdreanţa ce-mi atârna pe spate.

Nea Roti îmi dădu o ţigară aprinsă, iar eu le povestii toată întâmplarea. Norocul meu a fost în hainele umede, căci altfel arsura vie m-ar fi făcut, poate, să-mi dau drumul din coardă...

Ne găseam într-o nouă sală, destul de mare. Într-o parte a ei se afla crevasa îngustă prin care am coborât. Avea 40 de metri înălţime, iar puntea era fixată la jumătatea ei. Priviţi de jos, bolovanii suspendaţi în aer, care o formau, apăreau în toată "splendoarea" lor macabră.

Sub marele abrupt se găsea un bazin cu apă adâncă, care se scurgea printr-un şuvoi subţire într-o nouă gaură întunecată: continuarea peşterii.

- Câte scări mai avem ?

- Patruzeci de metri.

- Înainte, băieţi !

Am coborât alte adâncuri neumblate. Ne-am însângerat mâinile; ne-am înnegrit feţele de fumul lămpilor defectate; ne-am ars buzele desfundând arzătoarele; uzi, ne-am strecurat prin galerii înguste, dar mergeam înainte şi tot mai în adânc.

Şi totuşi peştera nu s-a lăsat cucerită.

Suntem în faţa unui lac cu ape adânci, deasupra căruia bolta coboară puternic. Malul opus nu-l puteam vedea, deşi am deschis toate lămpile. Stăm dezarmaţi în faţa obstacolului neprevăzut. Nu avem nici un mijloc de a trece lacul. Singura posibilitate este înotul. Ne-am privit întrebători. Răspunsul nu venea. Eram prea frânţi pentru această îndrăzneală. Nea Roti îşi consultă ceasul:

- Suntem de 22 de ore în peşteră.

- O sută optzeci de metri adâncime - preciză Viehmann privind cadranul altimetrului.

- Record republican de adâncime - completă Bokor, încântat de performanţă.

- Este ora două noaptea şi suntem în ziua de întâi mai.

- Ce ziceţi de denumirea: Peştera 1 Mai din Şesuri ? - întrebă Şerban.

Propunerea fu aprobată în unanimitate.

Am început retragerea, o dată cu ridicarea hărţii peşterii. Ne aşteptam rândul la o scară. Urca Şerban. Deodată îl vedem agăţându-se în scări şi întinzându-se în lături. Dintr-o cutie a scos un flacon şi se silea să bage ceva în el cu o pensă.

- Ce-ai găsit acolo ?

- Diplopode.

- Ce-s alea ? întrebă alpinistul curios.

- Nişte animale micuţe, din grupul miriapodelor, animalele acelea cu multe picioare.

- Pot fi interesante.

- Fără îndoială. În peşteră şi la adâncimea asta, descoperirea unei specii încă necunoscute nu este exclusă.

Agăţându-se de stânci, Şerban s-a tras cu scara şi mai mult în lături.

- Vezi să nu vii peste cap - îl avertiză cineva.

- Sunt multe ?

- Trei - veni răspunsul de sus.

Spre mirarea noastră, Şerban bagă în gură micul tub de sticlă, gândindu-se să fie în siguranţă în timpul urcuşului. Socoteala s-a dovedit greşită.

Ca să revină cu scările în poziţia iniţială, el şi-a dat drumul de colţul de piatră de care era agăţat. Sub greutatea eliberată, scara pendulă puternic şi speologul fu izbit de peretele opus.

După icnitura seacă, Şerban începu să scuipe şi să blagoslovească îndrăcit.

- A înghiţit tubul ! strigă Viehmann râzând.

- Mai rău - răspunse Şerban - l-am spart în dinţi !

- S-a dus specia nouă...

- E bun lichiorul de diplopode - zeflemisi cineva.

Şerban nu răspunse, ci scuipă spre noi un ciob de sticlă, continuând resemnat urcuşul. Se opri însă din nou.

- Ce mai stai ? Dă-i drumul ! protestară cei de jos.

- Răbdare. Mai văd două.

De astă dată, el ocroti mai bine "recolta" băgând tubul sub şapcă...

Urcaţi în sala marei crevase, hotărârăm un repaos. Bokor, "responsabilul cu aprovizionarea", ne împărţi cinci biscuiţi cu unt şi trei bucăţi de rahat la fiecare, adică tot ceea ce luasem cu noi ca aliment. Nu bănuisem ce ne aşteaptă, mai bine zis fusesem siguri că avenul se va înfunda la câţiva metri adâncime...

Luptam din răsputeri să ne învingem oboseala, frigul şi foamea. Pleoapele cădeau grele peste ochi, membrele ne erau grele ca plumbul şi somnul ne cuprindea de îndată ce ne aşezam pentru câteva secunde pe stâncile umede şi reci. Nu puteam zăbovi nici o singură clipă.

Am început urcuşul prin crevasă. Când a venit rândul meu, patru luminiţe pâlpâiau deja pe "Puntea suspinelor". Scările atârnau ca un fir de păianjen agăţat în negura dintre pereţii sumbri.

Atârnam în gol, având deasupra capului zeci de tone de bolovani, înţepeniţi între pereţii netezi. Bolovanii purtau pe ei şapte oameni. Faptul că ei tocmai urlau în cor marşul soldaţilor din Faust, ca să-şi alunge somnul şi oboseala, nu reducea cu nimic riscurile unei catastrofe.

Într-o ultimă încordare am învins înălţimea şi am străbătut, clătinându-ne, sala de 70 de metri a Marelui Amfiteatru. O echipă de patru oameni s-a urcat până la fereastra de deasupra lacului, iar ceilalţi treceau bagajele peste apă. Manevra ridicării materialelor a fost epuizantă. Trăgeam din răsputeri, dar corzile unse cu argilă alunecau din mâini, tăind şanţuri adânci în "pervazul" de argilă al ferestrei. Înfăşuram funiile pe după braţe şi umeri ca să nu scăpăm materialele în lac. Am devenit de nerecunoscut încă înainte de a ajunge la "Strunga Iadului", cu mocirla ei curgătoare.

După 4 ore de la începerea retragerii ne aflam sleiţi de puteri, la capătul de jos al celor 68 de metri de coardă care ne lega de lumea de afară.

Eram în faţa unei mari încercări.

- Ai să poţi urca ? mă întrebă Şerban, privindu-mă îngrijorat.

- Trebuie ! fu răspunsul meu şi începui să-mi fac două scăriţe dintr-o bucată de cordelină.

Exersasem tehnica ascensiunii pe coardă cu scăriţă şi nod Prusik, afară, la lumina soarelui, pe stânci înfierbântate, în bătaia vântului. De 29 de ore eram în permanentă tensiune nervoasă, depunând eforturi extenuante, aproape fără să fi mâncat şi fără să mă fi odihnit o singură secundă. Degetele îmi erau zdrelite şi pe trup aveam lovituri dureroase.

O primă constatare mă îngrijora: cordelina din care îmi făceam scările era udă. Am pus mâna pe coarda pe care urma să urc şi am avut o surpriză şi mai neplăcută: un firicel subţire de apă se scurgea pe ea.

M-am uitat împrejur. Tovarăşii mei lucrau liniştiţi la cartarea acestei părţi a peşterii şi la căratul bagajelor.

Am fixat cele două laţuri de coardă, am călcat pe scăriţă cu piciorul drept, făcând primul pas, care m-a ridicat cu 25 de centimetri. Nodul s-a strâns puternic. Am ridicat al doilea nod şi am călcat pe scăriţa stângă, ridicându-mă cu încă 25 de centimetri. Scăriţa dreaptă s-a eliberat de sub greutatea mea, şi urma să mut nodul ei mai sus. N-am scăpat de ceea ce mă temeam ! Sub greutatea celor 70 de kilograme, legătura atât de ingenioasă şi folositoare, inventată de doctorul Prusik, a devenit un nod gordian, din cauza îmbibării cu apă a corzii şi a cordelinei.

Era totuşi singurul mijloc de a urca pereţii din faţa mea. Încercai să slăbesc nodul. Am reuşit doar să-mi rup o unghie. În cele din urmă am vârât pumnul sub nod şi cu coarda între degete am împins în sus cu toată puterea. A mers greu, dar a mers; nodul alunecase în sus; şi mai departe a mers numai aşa.

Eram aproape de buza "găurii de şoarec", la 15 metri înălţime. Sub greutatea mea, coarda sta strâns lipită de stânca umedă, netedă şi surplombată. De aici nu mai puteam muta nodurile, aşa că am scos picioarele din scăriţele care mă susţineau şi numai în puterea mâinilor m-am tras în sus, forţând pumnii între stâncă şi coarda de care atârnam.

Eram sus. Mi-am aprins lampa. Mâinile îmi erau o rană sângerândă. Acum înţelegeam de ce mi se părea caldă... apa... care îmi şiroia în mânecă, pe braţe.

Scările au fost legate de coarda pe care am urcat şi le-am tras în sus, fixându-le de buşteanul din galeria în care mă găseam. N-am mai aşteptat urcarea pe scară a tovarăşilor mei, ci am continuat urcuşul pe coardă în celelalte săli.

Ajuns în prima sală de sub intrare i-am aşteptat. De aici se putea ieşi la suprafaţă în căţărare liberă pe lângă coarda fixată afară.

Mă odihneam pe o piatră. Bokor, urcat lângă mine, întrebă:

- Ei, cum a mers ? Ai păţit ceva ?

- Nu. Totul a mers foarte bine.

- Dar am văzut sânge pe buşteanul de la gaura de şoarece.

Mi-am întins mâinile cu degetele rănite până la os. Prietenul meu se răsti la mine furios:

- De ce n-ai vorbit ?

- Ai lucrat destul tot timpul.

Bokor Alexandru era primul la muncile cele mai grele: lansarea şi ridicare materialelor, săparea tunelelor, căratul bagajelor. O făcea dintr-o pasiune sinceră, dar şi din plăcerea de a-şi vedea admirată excepţionala sa forţă fizică, slăbiciune care putea fi "exploatată" cu câteva cuvinte de laudă.

- Bagă de seamă să nu te infectezi cu mortăciunile tale, mai zise el şi începu să se caţere spre ieşire, ca să monteze ultima scară.

Am fost ajutat de tovarăşii mei ca să ambalăm cu grijă în saci preţioasele resturi fosile pe care le-am găsit şi am urcat pe scara fixată de Bokor.

Lumina zilei mijea palidă prin deschiderea îngustă. Când am ajuns la suprafaţă, l-am găsit pe puternicul nostru Bizon dormind adânc, întins cu faţa în jos pe iarbă, în timp ce o ploaie deasă de vară se cernea peste el în tăcere...

Trecuse o zi şi o noapte. Explorarea a durat 30 de ore. Purtam în saci preţioase trofee smulse adâncurilor întunecate. Pe feţele obosite şi negre a înflorit zâmbetul învingătorilor. Ne-am strâns mâinile bărbăteşte, cu hotărârea de a smulge peşterii din Şesuri tainele sale încă ascunse.