Soarele a coborât după dealurile cu vii. Crai nou se profilează pe cerul albastru. Numeroşi navetişti coboară în fiecare staţie, având plase pline cu pâini.
Am la mine o copie xerox a hărţii următorului aven ce intenţionez să-l parcurg cât mai curând.
Zgomotul roţilor mă sustrage întunericului şi verticalelor. Apropierea de casă în fuga trenului o doresc pentru o clipă de linişte lângă părinţi. Niciodată nu am aşteptat mai mult această întâlnire. Poate straturile cu flori de pe morminte vor trebui plivite, şi apoi în noapte lumina feştilelor se va uni cu cea a stelelor.
Noaptea se lasă. Lângă primele case ale satului am impresia că mama vine repede pe asfaltul negru al şoselei să mă întâmpine.
La lumina veiozei, hotărăsc ce materiale să iau, apreciez timpul cât va dura explorarea. În tot cazul, cea mai bună variantă este să intru dis-de-dimineaţă, ca până în noapte să o duc la bun sfârşit. Nu mai pot suporta drumurile singur, noaptea, prin pădure, mi-au devenit dezagreabile, chiar după reuşita explorării unei cavităţi.
Nu am urmărit în nici un moment performanţa sportivă, deci nici timpii realizaţi, care deseori sunt precizaţi în buletinele speologice, ale noastre şi internaţionale. Doresc numai să reuşesc să ies la suprafaţă ziua. Uneori petreceam noaptea sub pământ, numai pentru ca a doua zi să
pot ieşi pe lumina soarelui. Acest mod de explorare este practicat de mulţi speologi, între orele de plecare a două trenuri.
Drumul forestier şerpuieşte prin pădurea acoperită de ploaie.
Într-un fel, mă întreb de ce fac toate astea. Mi-am propus şi acest aven, deci nu pot da înapoi. Nu e un act de curaj, ci doar o promisiune.
Marile descoperiri şi explorări trecuseră. Ele au entuziasmat la timpul lor pe colegii mei speologi. Când am participat la o tură de explorare şi cartare în Peştera Hodobana, aceasta atinsese 17 km lungime. Acum acest labirint, pe lângă care voi trece în drumul meu, a atins 22,5 km, devenind a treia peşteră ca lungime din ţară.
Ora 10. După ce dau deoparte câteva crengi şi bucăţi de stâncă, pregătesc rucsacii de coborâre. Las într-un sac de nylon o haină cu blană sintetică pentru a mă încălzi cât de cât la întoarcere.
Plouă. Trebuie să îmi dau drumul cât mai repede. Apa care se prelinge de pe frunzele veştede ale copacilor şi cenuşiul cerului le simt ca pe o calamitate. Leg coarda de un fag din apropiere, o petrec peste golul primei verticale de 25 m care pleacă în surplombă. Cred că nu mă mint cu buna mea dispoziţie care începe să apară, în pofida ploii.
Mă las să alunec uşor prin gura strâmtă şi ajung sub stânca care mi se pare că nu ar fi bine consolidată. Se menţine încă deasupra golului scorburos şi dezagreabil. Ating uneori peretele alunecos şi umed. În dreapta apare o fâşie largă şi o draperie cu iz vechi, acoperită cu un strat de argilă. Apa de percolaţie, tot mai insistentă pe pereţi, se scurge în şiroaie.
Mă situez la marginea limitei dintre zi şi noapte. Fără să mă balansez inutil numai pentru a mi se descoperi prezenţa, sunt suspendat de lumină prin firul de coardă, de culoare roşie cu picăţele albe. Întunericul devine tot mai pregnant. Lumina zilei, împreună cu lumea arborilor şi a frunzelor veştede ale toamnei dispare definitiv în acel petic de cer de la intrare.
Pe lângă o porţiune netedă de perete, aterizez pe planşeul plin de buşteni şi cioplituri din lemn al acestui puţ tronconic.
Îmi ia mult timp repararea sistemului de iluminat frontal care se defectase. Mă gândesc chiar să renunţ, deoarece nu pot pleca cu o singură lanternă.
La ieşirea din axa puţului, linguriţe adânci cu margini tăioase şi stalactite albe produc o schimbare bruscă de imagine, cu un aer de distincţie.
Trebuie totuşi să mă strecor pe o diaclază care face transportul rucsacilor infernal. Totul este întors pe dos. Bucăţi de stânci se desprind.
Între pereţii cu o eroziune accentuată, chiar dacă evocă supleţe, colţuri de stâncă îmi agaţă totul în timp ce înaintez.
Deasupra următorului puţ luminez sub mine, şi-mi apare sclipind suprafaţa marmitei de pe platforma verticalei de 34 m.
Mişcările mele cu izbituri mici, întâmplătoare, se aud în zgomote grele jos, în întuneric. Caut un colţ de stâncă pentru prinderea corzii sau o fisură pentru pitoane. Găsesc două pitoane slabe, iar alături, în modul cel mai armonios posibil, de un colţ de stâncă neted pot face un amaraj natural. Cu trei bucle trecute prin carabinieră trimit coarda cu primul rucsac. Dacă acesta, cu forma pe care o are, se va strecura prin
trecerea îngustă, pentru mine nu vor fi probleme. Poate rămâne şi o simplă părere, o simplă presupunere.
Îmi scot centura, care fiind confecţionată din corzi s-ar putea să mă incomodeze. O blocare deasupra golului mi-ar crea necazuri şi nu vreau să aud acum de aşa ceva, dar drumul a fost liber.
Puţul de 38 m, cel mai mare à pic al avenului, nu se lasă aşteptat. Aşa cum mă întrebam la intrare de ce plec singur, acum mă întreb pentru ce mă grăbesc. Mă odihnesc deci câteva clipe, când pot să reflectez la singurătate şi întuneric, singurele lucruri banale de care mă pot lega în lumea subterană, şi care nu au nici un pic de milă.
Un drum solitar a reprezentat pentru mine o tentaţie mare. O afecţiune diferită de pseudo-afecţiunea pe care vrea să o propage filozofia umană de la suprafaţă. Liniştea e totală, întrecând-o pe cea din pădurea de fagi. Prima este austeră, însoţită de frigul negru al nopţilor, pe când cea din urmă este totuşi lumească. Stânca dură, impenetrabilă, spre deosebire de frunzişul veşted şi moale, plin de poezie, al pădurii, nu o face însă incompatibilă simţurilor omului.
Pe deasupra unui jgheab, în ramonaj, trec în diedru, dar mă ţin cu picioarele pe marginea scobiturii adânci, distanţându-mă de pereţi. Apoi intru în surplombă.
În à pic sunt năucit de emoţii. Mă trezesc deasupra deschiderii cu răsuflarea tăiată. Prefer să cobor decât să privesc, analizând prea mult. Încet, lucrurile încep să meargă mai bine. Până când sub mine observ, ameninţători, colţi de stâncă vineţi-negri şi ascuţiţi. Depăşesc nodul de legare al celor două corzi şi după 20 de metri ating o platformă largă, luminoasă, crem, care-mi inspiră o atmosferă de fraternitate. În trepte, ea măreşte şi mai mult diametrul golului până la 7-8 m.
Pot observa continuarea puţului în stânca nudă, perfect cilindrică, ce mă inhibă pur şi simplu, făcându-mă să mă simt mic si neînsemnat. Deci iarăşi în balansul corzii. De o perfecţiune rară, golul îmi trece ca o sufocare prin stomac, încât nu-mi doresc decât să ating cât mai repede fundul.
Coarda s-a răsucit mult datorită sistemului de coborâre pe care l-am adoptat, dându-mi puţin de lucru. Picăturile venite de la 38 m în izbituri se aud mai ales pe sacul de nylon, cu sunete impersonale. Câtă deosebire de tonalitate între cele câteva stalactite groase, cafenii, şi vineţiul brun al circumferinţei.
Un canion în pantă, lipsit de orgoliul puţului, se strecoară sub hornuri ce par lampioane strălucitoare.
Nu e nici o glumă. Mirosul de hidrogen sulfurat este foarte persistent. Mă doare capul, sper că din cauza oboselii. După fiecare verticală mirosul se accentuează. Obrajii şi buzele îmi ard. Voi încerca să-mi menţin calmul. La această adâncime sub pământ poate fi uneori mai uşor decât la suprafaţă.
Pe o distanţă scurtă trebuie să mă strecor într-un spaţiu puternic erodat. Casca se dovedeşte a fi insuficientă ca suprafaţă. Vrând-nevrând îmi lovesc ceafa de câteva ori în aceasta încâlceala de colţuri de stâncă apropiate, printre care trebuie să dovedesc răbdare. Întind mult mâna cu cablul scăriţei, pe care-l agăţ de o stâncă de forma unei lame, şi cu picioarele înainte mă prind de barele de dural.
O săliţă cu un calcar de un alb deplin. Oricât de neîndemânatic aş fi în privinţa acomodării cu un drum solo, nu pot spune că aici nu ar fi foarte plăcut. Am început coborârea cu un soi de teamă, de care m-am debarasat de la primul pas; stocul de prudenţă pe care l-am cheltuit la suprafaţă nu a fost necesar.
Apa se acumulează în marmite care apar tot mai frecvent la baza verticalelor. Dacă pereţii apropiaţi sunt acoperiţi de precipitatul de calcit, în marmite roca este vie, cenuşie-deschis. Atingând cu picioarele unele din ele le modific volumul, iar apa se prelinge în şoapte care se pierd pe căi invizibile.
Caut un amaraj. Trag rucsacul îndărăt din apă şi pe firul cordelinei mă las în poziţie aproape orizontală, cu picioarele pe un perete şi cu spatele rezemat de celălalt. Deasupra unei scurgeri parietale masive, o stalagmită frântă arată cât de diferit acţionează legile de formare ale acestora. Ca peste tot în natură, viaţa nu este stereotipă şi nu se conduce după şabloane pline de urâţenie şi dezgust.
Mă întorc pe o parte, îmi trag mijlocul şi rucsacul dincolo de o strâmtoare. Coatele şi degetele îmi ard. În faţă se desfăşoară panorama unei alte succesiuni de verticale sâcâitoare. Dar ele mă cheamă, o invitaţie spre spaţiile întinse ale întunericului. Urmărindu-le pe hartă par simple linii ce descriu treptele unei scări în întuneric. Parcurgerea lor te obligă însă la tot felul de manevre pentru fiecare metru.
Deodată avenul pare a se termina. Poate deasupra mea să fie continuarea! De pe un prag cercetez sus, dar nu găsesc nimic. Mă aplec peste prundişul cuprins de apă, de unde observ o conductă de presiune plină cu argilă. Nici nu mă gândesc să mă întind ca o râmă
pentru a mă strecura prin ea. Iată ca după o structură zveltă, de 173 m pe verticală, acum trebuie să părăsesc mijloacele de tehnică alpină pentru un târâş.
Fac câteva notări în carnet, schimb bateriile. Totdeauna mi-a plăcut lumina puternică, albă. Pot observa mai multe lucruri şi îmi creează un climat familial. De multe ori mă dispune, reuşind să mă scoată din impas, trecerea de la o lumină slabă la una normală. De aceea am cărat baterii din plin, cu toate că greutatea lor măreşte chinul transportului. Uneori calitatea bateriilor mi-a creat surprize neplăcute, aşa că mergând singur a trebuit să mă aprovizionez supranormativ.
Mă răzgândesc şi intru târâş în conductă. Acum observ că o cizmă s-a tăiat, pentru că laba piciorului îmi musteşte de apă. Strâns între pereţii apropiaţi, acoperiţi cu o argilă umedă şi moale, ca o cocă de pâine, ies în stânga după un cot, nu înainte de a fi făcut o legătură cu coarda pe care am ajuns la "Tirbuşon" - cum botezaseră băieţii târâşul.
Formaţiuni albe aflate la intrarea pe o galerie, o coloană urmată de câteva stalagmite mari, transmit o tăcere mirosind a smirnă. Ultima treaptă de doar 11 m închide în fund de sac avenul. Întunericul însoţindu-mă în gol, senzaţii înţepătoare de ace în ochi, adevăratul motiv, ore întregi de hoinăreală când am simţit în piept mireasma ameţitoare a adâncurilor care te leapădă de conformism.
Ideea de a merge singur a derivat din multe aspecte. Cert este că a persistat. Niciodată nu am dorit însă să devin un solitar convins, ceea ce
ar fi însemnat să mă cufund în izolare sau în fuga de realitate. Deasupra legăturilor afective cu golul şi întunericul lui se află munca, care cuprinde toate principiile ce te pot introduce în ambianţa avenului, de la căratul echipamentului până la atingerea unei cote minime.
Simt dureri în ceafă. Dar nu trebuie să mă gândesc la oboseală. Nedispunând de un fizic excelent, acţionez în aceste momente la limita posibilităţilor mele de efort. Primele mişcări pe coardă le fac dezinvolt, înviorat de tentaţia plecării spre suprafaţă şi de schimbarea genului de activitate. La una din verticale am impresia că poate ceda cordelina. De-a lungul unor pereţi fără prize am făcut un amaraj cât se poate de slab. Trag după mine rucsacul şi-mi dau tot mai bine seama că speologia este o activitate de echipă.
În urmă, clipocitul apelor care se revarsă din marmite se propagă ca un ciripit de păsări triste.
O stâncă se mişcă la atingere. Nu o prăbuşesc, mai mult de frică. O înclin, şi spre norocul meu se fixează alături,
destul de bine.
Desfăşor o muncă plictisitoare, de pregătire a echipamentului pentru asaltul puţurilor principale. Mobilitatea mi-a scăzut. Braţele par mute, iar încheieturile înţepenite.
Mişc puţin coarda, apoi o privesc neîncrezător cum e prinsă de sus, în întunericul puţului de 38 m. Sub greutatea mea se întinde - mi se pare cam mult - şi începe să se rotească. Deschid larg picioarele pentru a mai opri sensul giratoriu pe care-l luasem pe axa acestui cilindru de mare
precizie. E lesne să ajungi aici, şi uite problemele de urcare! Fiecare rotire îmi produce ameţeală, pe care încerc s-o contracarez prin respiraţii adânci. Totodată accelerez ritmul. Mă mobilizez, să uit că pot ameţi, până când coarda va continua să-şi
revină complet din răsucire. Scopul este de a ajunge cu bine la suprafaţă. Coarda îşi revine şi admir liniştit golul de sub mine, încântat evident, dezorientat şi singur.
Fără alte probleme ating buza puţului, ies din surplombă şi trag coarda astfel încât să-mi permită pătrunderea în jgheab.
Nimic nu mă tentează să grăbesc ieşirea spre suprafaţă.
La ieşirea din puţul de 8 m, spaţiul strâmt de deasupra surplombei mă determină să-mi trag cu ambele mâini corpul şi unghia
unui deget îmi rămâne pe stâncă.
Din puloverul plin de argilă începe să iasă abur, ca de pe spinările cailor obosiţi. Însetat, mă apropii de marmita de pe platforma puţului de 34 m, dar mă opreşte un liliac intrat în putrefacţie. Alături, o lumânare într-o pungă de nylon lăsată de colegi. O aprind pentru a-mi oferi puţină căldură în crucea nopţii. La flacăra ei moţăi câteva minute.
Din sala Dan Felea totul îmi este de nerecunoscut. Urmez diaclaza până în dreptul unui planşeu, vin îndărăt şi prin gaura de şoarece de alături caut să-mi găsesc adevăratul drum. Nici aceasta nu duce nicăieri, oferindu-mi locuri necunoscute. Mă întorc iarăşi. Nimic nou. Imposibil, spaţiul e scorburos, dar nu pot fi aici nenumărate galerii. Parcă totul s-ar fi închis, şi nu pot face altceva în oboseala mea decât să mă înfurii.
Din fericire bolta sălii este atrăgătoare şi-mi propun să aduc rucsacii de deasupra puţului de 34 m, iar când voi vedea această treabă încheiată, o să mă ocup şi de ieşirea de aici.
Totul a fost doar confuzie si zăpăceală după 20 de ore petrecute sub pământ. Spre stânga imediat, scăriţa amarată pe următoarea verticală radiază lumină şi gustul lumii de la suprafaţă. De câteva ori car mai departe tot harnaşamentul, lucrând docil, lăsându-mi gândurile să-mi zboare la altceva decât la munca aceasta istovitoare. La suprafaţă sosiseră oamenii care încărcau maşini cu lemne.
- Hai băiete, ieşi odată afară de acolo!
- Da' ce, crezi că sunt pisică? - le răspund astfel ca să mă audă.
Îmi trag rucsacii, am acum ajutoarele mele adevărate; cu mâinile în buzunar vin în vale împreună cu ei. Oarecum îngrijoraţi, au trecut de mai multe ori, dis-de-dimineaţă, iar cu o seară înainte, gazda mea de la Chicera a stat la gura avenului lângă un foc, aşteptând câteva ore.
Norii cenuşii se prăvălesc închizând văile. Uneori se răsfiră, lăsând să se mai întrevadă vârfurile copacilor. Suntem la sfârşitul lunii septembrie și frigul începe să-şi facă apariţia.
Un vânt rece a bătut până în ajun. Plouă prin ceaţa care restrânge mult perspectiva poienii şi a micii aşezări. De pe spinările vitelor care se întorc de la păşunat curg şiroaie de apă. Noaptea se lasă şi în sânul familiei unui om cumsecade, adunaţi la un pahar cu vin, îmi serbez aniversarea.
Şoferul opreşte autobuzul în sfertul sensului giratoriu din apropierea staţiei. Reuşesc să iau rucsacul, pachetul de corzi, iar călătorii de pe scară coboară să-mi facă loc. Autobuzul pleacă. Mi se întinde celălalt rucsac, care ieşea din raza oglinzii retrovizoare. Las totul pe asfalt şi alerg să-l prind. Miliţianul de circulaţie a întors spatele. Dezorientat de întâmplare, văd că de fapt eram în faţa unui cârd de maşini care claxonau asurzitor. La ora 7 dimineaţa blocasem pentru câteva minute circulaţia la Arcul de Triumf. Claxoanele lor sunau teribil peste Monumentul Eroilor.
De curând, când Teodor Negoiță a plecat dintre noi, mediatizarea evenimentului a pus accentul doar pe personalitatea sa de cercetător al zonelor polare. Această efigie, închegată în decursul ultimilor 20 de ani, pare să estompeze complet - și poate pe nedrept - o altă fațetă a lui Teo, cel aproape întotdeauna prezent (dar foarte rar "vizibil"!) la "Speo-Sport"-urile anilor 1980.
De ce erau atât de puțini cei care îl remarcau? Probabil fiindcă turele speo ale lui Teo - deși, adeseori, de o dificultate extremă! - nu se încadrau în "paradigma" acelor ani, care absolutiza explorările în premieră. Teo se ambiționa, în schimb, să parcurgă solitar peșteri (dar mai ales avene!), a căror explorare - realizată deja de alții - fusese cotată, fără ezitări, la categoria "aspră".
În acest context se încadrează și parcurgerea solitară, în septembrie 1983, a avenului Sohodol II, tură descrisă în textul de mai sus. Cei care au descoperit, în anul 1979, avenul, și l-au explorat apoi până la cota -92 m (oprindu-se pe buza unui puț de 38 m), au fost un grup de "outsideri", probabil complet uitați în ziua de azi: clubul speologic "Casa de Piatră" din Turda (Radu Sima, Lucian Pop, Dan Felea). Dar - ca un făcut! - asta se petrecea fix în aceeași zonă (ba chiar și în același timp!), în care echipele conduse de Liviu Vălenaș stabileau, în labirintul Hodobanei, o nouă "ștachetă" a dificultății pentru peșterile de la noi din țară. În mod previzibil, Liviu nu s-a putut abține până n-a obținut, din partea speologilor de la "Casa de Piatră", acordul de a colabora la continuarea explorării avenului. A urmat o tură comună (în toamna anului 1980), în cursul căreia terminus-ul (în "fund de sac") a fost atins la cota -193m.
Cât despre Teo Negoiță, oricât de paradoxal ar părea, acțiunile sale solitare nu se puteau disocia total de ambientul speologic general al epocii: îl vedem, de exemplu, însoțindu-l în 1981 pe Liviu Vălenaș într-o tură de explorare și cartare în Hodobana; iar cu ocazia coborârii solitare a succesiunii de verticale din avenul Dosul Lăcșorului (în 1984), a lansat în activul care se varsă în sifonul terminal (cota -268 m) un trasor (rodamină); a doua zi, speologi de la Focul Viu se repezeau să parcurgă spre amonte activul peșterii Șura Mare, pentru a detecta sursa intensei tente de rozaliu căpătate de pârâul ce traversează cătunul Ohaba Ponor: a fost dovedită astfel o conexiune hidrologică fundamentală pentru carstul munților Sebeș (chiar dacă, din păcate, traseul apei nu este penetrabil și pentru om).
Am încercat ca, publicând prezentul fragment din însemnările de speolog solitar ale Teodor Negoiță, să omagiem discret personalitatea sa atât de insolită, exprimându-ne în același timp regretul că puținele fotografii atașate nu sunt legate direct de parcurgerea avenului Sohodol II, ci surprind alte momente ale activității speologice desfășurate de Teo.
