Auzisem poveştile colegilor de la "Focul Viu" cu privire la fantastica cascadă finală. Cei care o văzuseră de aproape erau unanim de acord că escaladarea ei depăşea momentan posibilităţile materiale şi umane de care dispunea speologia românească. O echipă româno-ungară, într-o a treia tură de escaladă, ajunsese aproximativ la cota +80 m de la nivelul galeriei. De aici, orice tentativă părea să devină de-a dreptul o fantezie. Totuşi, încă din primăvara lui '84 am început să pregătim noua acţiune. Traseele alpine de lângă refugiul Coştila, precum şi câteva trasee în granit făcute în Retezat au constituit preludiul a ceea ce avea să urmeze. Împreună cu Andrei şi cu Vladi am reuşit escalade dificile, care ne-au dovedit că forma noastră era bună. Fizic şi tehnic, la sfârşitul verii ne consideram pregătiţi. În septembrie avea să urmeze marea aventură.

Dimineaţa ne-a adus o zi frumoasă, luminoasă, dar privirile noastre îngrijorate se îndreptau mai departe peste dealuri, către Fundătura Ponorului, unde nori grei ameninţau de pe acum acţiunea noastră. Ne-am pregătit echipamentul, bagajele, am îmbrăcat neoprenele şi-am pornit să străbatem cheile spre grandiosul portal al intrării în Şura Mare. Apele erau măricele, iar drumul până la bivuac a fost presărat cu fel de fel de întâmplări, unele nostime, altele dureroase (la propriu), cu pasaje dificile (baldachine, sifoane, cascade, marmite), care au constituit un serios antrenament în vederea acţiunii de vârf. Bivuacul a fost instalat într-o foarte frumoasă sală presărată cu multe gururi şi bazinaşe, care au constituit pentru noi rezervoarele de apă.

A doua zi a fost decretată "duminică", având în vedere atât starea noastră fizică după drumul de ieri, cât mai ales nivelul apelor, care era în continuă creştere. Ca orice duminică, şi aceasta a trecut foarte repede, aşa încât ne-am reîntors în culcuşurile noastre. În următoarea zi s-a efectuat o primă observaţie asupra nivelului apei: scăzuse, prin urmare am hotărât plecarea.

Echipa de asalt a cascadei era compusă din doi oameni: Andrei şi eu. Ne-am echipat rapid şi am luat cu noi o coardă de 100 m şi una de 40 m, blocatoare, coborâtoare, carabiniere, spituri, nuci, ciocan şi baterii de rezervă. Nici unul din noi nu mai văzuse cascada. Adi şi cu Vladi urmau să ne conducă. În neoprene ne-am încins foarte tare până la cascadă, aşa încât abia aşteptam să ne răcorim sub jetul de apă. În sfârşit, facem cunoştinţă cu cascada. De undeva de sus cădeau adevărate torente de apă. "Verificarea" forţei jetului a fost făcută de Andrei, pe care l-am văzut la un moment dat executând o rapidă genuflexiune, însoţită de un "MAMA !" sugestiv !

În cele din urmă, după riguroase pregătiri şi după ce ne-am luat rămas bun de la colegi, "ne-am înscris pe orbită". După escaladarea unei diaclaze de 15 m, am păşit peste hăul de sub noi pe un prag situat ceva mai lateral. Ajunsesem direct sub jetul cascadei. Am fost puşi pentru prima dată în situaţia să ne ţipăm în urechi ca să ne înţelegem. Am stabilit ad-hoc un cod de semnale luminoase, de pe urma cărora muşchii gâtului au avut cel mai mult de suferit, fiind nevoiţi să execute cele mai curioase mişcări cu capul pentru a putea comunica. Nu se prea vedea nimic în jurul nostru. Stropii de apă pulverizaţi pretutindeni ne împiedicau să ţinem tot timpul ochii deschişi. Urmărind coarda lăsată de echipa precedentă, am reuşit să ajungem printr-o escaladă cu autoasigurare pe blocatoare Petzl la o platformă situată cu 15 m mai sus, de unde am putut în sfârşit observa mai bine "mediul". Un hău negru ne întâmpina ostil. Starea echipamentului cu care era echipată cascada ne-a înspăimântat puţin: carabiniera de amaraj era pe jumătate roasă din cauza apei care o mişca necontenit în urechea pitonului. Coarda era şi ea ciupită din loc în loc. Ceea ce ne aştepta în continuare ne-a obligat la o adâncă meditaţie: coarda se prelingea oblic pe lângă perete şi se pierdea în meniscul cascadei, care ţâşnea de pe un mic prag. O primă încercare a fost soldată cu un eşec prin ruperea unei plăci mari de calcar care servea drept priză. Andrei n-a avut nici el mai mult noroc. Era mai greu decât ne închipuisem. Apele erau mult prea mari.

Era momentul să ne hotărâm. Atunci s-a dat o luptă între temperamentul exploziv al lui Andrei (care în acele momente dovedea un mare chef de escaladă), şi temperamentul meu, mai calm. Am reuşit în cele din urmă să-l conving de nesăbuinţa unei astfel de tentative şi ca urmare am luat drumul spre bivuac, dezamăgiţi, dar cu câteva învăţăminte şi constatări: zgomotul era foarte mare, apa pulverizată reducea complet vizibilitatea, starea echipamentului din cascadă nu era prea îmbucurătoare, iar cantitatea de echipament cărat de noi mult prea mare. Am ajuns la concluzia că pentru a reuşi escalada trebuia să fim rapizi şi, mai ales, să nu avem prea mult bagaj. Singura soluţie era escalada cu "nuci", renunţând astfel la spituri şi eliminând timpii morţi. Două corzi de 40 m erau, de asemenea, suficiente pentru început. Totodată am decis să folosim în loc de frontale cu baterii, reflectoarele cu acumulator, iar acolo unde era posibil trebuiau folosite eclerajele cu acetilenă, pentru a economisi cât mai mult lumina electrică fără de care nu ne puteam descurca.

Ajunşi la bivuac, am fost primiţi cu mare bucurie de către colegi, chiar dacă timpul scurt scurs de la despărţire afişa clar verdictul: EŞEC ! "Noaptea" ne-a fost un sfetnic bun - unora - şi un duşman - altora (Andrei avea sacul de dormit ud, datorită unui firicel de apă care a ţinut neapărat să treacă prin el).

Liniştea a fost spartă de Jean Creţu, care venind de la exterior pentru a ne ajuta în zilele următoare la retragerea din bivuac, ne-a adus veşti bune: vremea se restabilise. N-am mai pierdut nici o secundă. Procedând cum plănuisem cu o zi înainte, am trecut la atac.

Punctul atins anterior a fost depăşit acum, pe ape mici, destul de uşor. Ceea ce ni se părea de netrecut a devenit pentru noi o problemă minoră. Eu, care mă odihnisem mai bine, am urcat tot timpul cap de coardă. La nivelul jgheabului de care se lovea cascada problema devenea mai dificilă. Am urcat pe sub meniscul cascadei, apoi, la un moment dat, ajutându-mă de nişte prize sigure am ţâşnit prin jetul de apă, încă destul de puternic chiar şi acum. Andrei m-a urmat, însoţind eforturile sale cu o bogată garnitură de sudălmi la dresa bananei cu material pe care o căra şi care se dovedea extrem de incomodă. Pasul următor a fost mai uşor: trecerea peste cascadă pe o distanţă de 7 m, după care am ajuns la baza unui perete de 20 m ce ţâşnea dintr-o marmită în care cascada se prăvălea cu putere. Am pornit în escaladă cu autoasigurare pe blocator. Era o muncă groaznică să înaintezi pe un perete foarte zgrunţuros, cu prize friabile, şi atârnând de o coardă care era - la rândul ei - amarată într-un piton prin intermediul unei carabiniere probabil tăiate pe jumătate. Încercând să ignor aceste idei sumbre am reuşit să ajung pe o nouă platformă. I-am făcut semn lui Andrei şi, în scurt timp, m-a ajuns şi el (bineînţeles, nu au lipsit şi cel puţin două "vorbe bune" şi pentru banană). Când ne-am liniştit după efortul depus, am reuşit să vedem ce ne aşteaptă în continuare: un alt perete, pe măsura primului, dar aici aportul de apă era ceva mai redus, ceea ce a determinat o escaladă ceva mai rapidă.

Sus ne aştepta o platformă cu nisip, ferită de căderi de apă, unde am putut să mă odihnesc liniştit până la sosirea lui Andrei. În timp ce coarda vibra sub eforturile sale, vrând să verific porţiunea de coardă fixă ce urma, am constatat cu stupoare că la o smucitură mai puternică, aceasta se strânge colac lângă mine: coarda era ruptă. Am căutat să păstrez însă numai pentru mine această neplăcută surpriză.

Când am ajuns, după o escaladă delicată, la carabiniera goală din fracţionare, mi-am dat seama de grozăvia pasajului ce ne aştepta: o surplombă severă prin cascadă ! Temerile mele s-au dovedit însă nefondate, deoarece surplomba se ocolea printr-un ramonaj larg şi o traversare de 10 m spre o mică platformă. Locul unde ne aflam se lărgea şi forma o mică săliţă din care pleca o mică galerie pe care venea un puternic curent de aer. Am pornit pe galerie, lăsându-l pe Andrei să se odihnească după efortul depus mai ales la căratul "îngrozitoarei banane". Am reuşit să merg destul de mult, dar gândindu-mă la economia de lumină ce trebuia făcută, m-am întors lăsând în faţa mea un interesant semn de întrebare. Am revenit, deci, la interminabila cascadă. Punctul în care ne găseam era marcat de un colac de 15 m de coardă - punctul terminus al echipei româno-ungare. De aici urma necunoscutul.

Escalada a urmat un ramonaj oblic, cu un punct de ieşire situat cu 15 m mai sus. Aici am întâlnit din nou cascada, care cădea cu un zgomot infernal într-o marmită. L-am aşteptat şi pe Andrei, apoi am riscat o privire curioasă în jurul nostru: era ceva imens acolo ! Picăturile pulverizate ne izolau complet de natura înconjurătoare. Nu ne puteam da seama de realele proporţii ale golului. Cu greu am putut zări o platformă situată la 6 m deasupra noastră, ce părea mai uscată. După o scurtă escaladă în bavareză pe o fisură, am ajuns la o platformă. A fost o senzaţie plăcută când am constatat că putem să privim din nou nestingheriţi în jurul nostru. Peretele de lângă cascadă se prezenta ca un fel de conglomerat foarte şlefuit, lipsit de prize, în care s-ar fi pierdut o groază de timp cu bătutul spiturilor. Din acest motiv am preferat escalada naturală pe peretele opus, unde a trebuit să-mi pun în valoare toate cunoştinţele tehnice căpătate pe pereţi, la exterior, în decurs de câţiva ani.

Am pornit cu mâinile vibrând de emoţie la asaltul peretelui. După primii 10 m de efort maxim am găsit, în sfârşit, un loc în care să plasez o nucă. Am respirat uşurat, căci tocmai urma o porţiune expusă, care mă putea arunca oricând în afară. Am depăşit şi acest punct cheie, având drept sprijin moral micuţa nucă. În continuare însă situaţia se înrăutăţea şi, fără voia mea, am simţit cum mi se face pielea de găină: un horn în clopot ce avea un perete plin de argilă şi unul foarte corodat de apă, prezentând ici-acolo câte o alveolă mai măricică în care de-abia intrau primele falange ale degetelor. După circa 5 m de escaladă in extremis, am dibuit o fisură în care am introdus o nouă nucă trapezoidală - un sprijin mai mult moral: şi, totuşi, nu-mi venea să cred că n-ar fi fost în stare să mă ţină în caz de cădere. Andrei mi se părea undeva foarte departe, mai ales din cauza zgomotului cascadei amplificat la dimensiunea golului. În faţa infernalei atmosfere mă simţeam mic... foarte mic... Când m-am asigurat în cablul de oţel al nucii, mă găseam cu spatele pe peretele de argilă şi cu picioarele pe micile alveole, iar cu mâinile căutam într-una. Neoprenul devenise insuportabil. Firicelul de apă, care în acest sector abia mai stropea, era insuficient pentru a menţine o temperatură corporală cât de cât acceptabilă. Am mai înaintat puţin şi am îndreptat reflectorul spre capătul clopotului. Puteam zări acolo o gură de galerie care, pentru mine, în acele momente reprezenta ţelul suprem. M-am avântat din nou în chinul escaladei, dar de această dată pe viaţă şi pe moarte. Cea din urmă era acolo, lângă mine, o simţeam, dar fusesem prins în ameţitorul joc: trebuia s-o înfrunt !

Când am ajuns la gura de galerie, acolo sus, şi-am putut să stau mai bine şi să mă odihnesc, am auzit de undeva de jos şi parcă de foarte departe, nişte urlete. Era Andrei, dar mi-era imposibil să înţeleg ce spune, iar mintea mea, confuză în acele momente, mi le-a tradus cum că ar fi vorba de viitură. Era groaznic, dar n-aveam de gând să renunţ. (Mai târziu aveam să aflu că de fapt Andrei, văzând că înaintam încet, încerca să mă întrebe dacă totul este în regulă).

Am încercat cu disperare să trec prin acea fereastră. La un moment dat casca mi-a căzut şi a rămas agăţată de furtunul de la lampa de carbid. După rezolvarea incidentului am mai încercat o dată. Era, din păcate, foarte strâmtă şi toate agregatele de pe mine (acumulatorul, blocatoarele, coborâtorul, etc.) nu mi-au permis sub nici o formă să trec. Simţeam că turbez. Dincolo era continuarea, iar eu începeam să obosesc foarte tare. Ultima asigurare era la cel puţin 5 m sub mine, ceea ce ar fi însemnat o cădere de 10 m ! Era o situaţie aproape disperată.

Mintea a început să-mi lucreze foarte repede. Analizând situaţia, singura soluţie era să mă dau jos. Dar cum ? Aveam o singură coardă, care era legată de mine şi constituia asigurarea. Căutând în jurul meu am reperat o septă găurită (cred că pentru mine fusese pusă acolo !), de care puteam să amarez coarda. Am verificat acest precar punct de amaraj prin câţiva pumni, şi-am început acţiunea ce putea deveni în orice moment o nenorocire. Stând într-un ramonaj obscur, cu spatele la peretele de argilă, alunecând uşor, ţinându-mă cu o mână de salvatoarea septă, mi-am folosit cealaltă mână în următoarele gesturi rapide: mi-am desfăcut nodul de la ham, am trecut coarda prin orificiul septei, am refăcut nodul, după care am prins coborâtorul la ham şi am introdus coarda printre cele două role. Mâinile îmi obosiseră foarte tare. O ultimă încercare a amarajului, apoi, cu sufletul la gură, mi-am dat drumul în hăul negru de sub mine. Coboram cu o viteză de melc, tremurând din toate încheieturile. Cu timpul am prins curaj şi am mărit viteza de coborâre. Nucile le-am recuperat din rapel.

Când am ajuns lângă Andrei, am fixat pe coarda care avea la capătul de amaraj punctul maxim atins vreodată pe această cascadă, o plăcuţă cu însemnul "FV '84".

Nelipsită de peripeţii, retragerea s-a făcut cu o viteză de vreo 5 ori mai mare decât escalada propriu-zisă. Abia când am ajuns la traversarea prin cascadă (acolo unde coarda se rupsese din cauza frecării pe stâncă), ne-a dat seama că torentul ne presează de perete mult mai puternic. N-a fost greu să realizăm că este vorba de viitură ! Această constatare ne-a făcut să accelerăm puternic, şi nu peste mult timp am ajuns mult mai jos, acolo unde în ziua precedentă fuseserăm opriţi de acelaşi capriciu al naturii. Aici, un mic incident neplăcut: coarda, roasă din cauza frecării cu stânca, prezenta într-un loc o aglomerare de manta alunecată de pe toroane. Coborâtorul s-a înţepenit când mă găseam exact în mijlocul cascadei. Am fost nevoit să-l desfac, efectuând apoi pe o carabinieră o tiroliană spectaculoasă până la punctul de amaraj situat mai în lateral. Era singura metodă rapidă pe care o mai puteam aplica.

Drumul până la bivuac a fost dificil. Apele crescuseră încă o dată pe cât erau la plecarea noastră, însă aceasta nu ne-a împiedicat să stăm descheiaţi la fermoarele bluzelor de neopren şi să ne răcorim sărind în marmitele de pe parcurs.

Ajunşi la locul de bivuac, am fost primiţi cu mare bucurie. Tibi Tulucan era cel mai în vervă şi, după o pleiadă de laude, discursuri, două gâturi de vodcă şi trei înjurături, s-a cufundat într-un somn adânc.

Dragoş Petrescu ne-a oferit, în continuarea acestui material, şi plăcuta surpriză a unor rânduri inedite pe care le-a aşternut de curând.

Septembrie 1985. Era o tură cu multă lume - erau şi Bebe, Panaiotu, Poşme... Am fost cu Vladi în echipă, Andrei nu ne mai însoţise. Vladi secund şi eu cap de coardă. Am escaladat până la punctul atins în 84 - clopotul cu perete argilos şi cu mica fereastră în cel mai înalt punct al său. De data asta am constatat că deschiderea chiar era impenetrabilă, iar apa nu mai trecea pe acolo: Cascada îşi pierduse apa... Am trăit momentul geologic istoric, când apa şi-a găsit un alt traiect subteran??

Clopotul prezenta însă o deschidere spre un horn paralel. Această deschidere oferea continuarea. Dar trecerea prin ea s-a dovedit a fi o mare încercare pentru mine.

Asigurând tot la nuci, cu un echipament ceva mai lejer, dar ud şi înnămolit cu argila peretelui, am efectuat o dificilă traversare spre şi prin deschidere. Trecut de partea cealaltă, am constatat că frecarea corzii cu pereţii devenea cel mai mare duşman al înaintării. Amarajele anterioare erau pe peretele clopotului - bun -, şi în punctul cel mai înalt - bun. De acolo, coarda intra în deschiderea cu muchie tăioasă, mângâind burta argiloasă a interiorului clopotului. Forţa cu care trebuia să trag îmi seca resursele. Sub mine se căsca o gură semi-întunecată. Vladi privea spre mine, tăcut. Cu coarda în mâini, pregătit să preia căderea, îmi oferea imaginea reconfortantă a coechipierului de nădejde. Dar ajutorul lui moral nu prea folosea acum. Nimic nu mai folosea. Coarda legată la hamul de escaladă mă imobiliza. Pe partea dreaptă, coarda de rezervă atârna legănându-se peste septe şi contururi umbrite. Prizele de la picioare, friabile şi alunecoase. Priza de la mână, ţinută cu durere de muşchi aproape blocaţi de efort. Şi atunci, acel negru de efort m-a împins la singurul scenariu posibil. Am desfăcut nodul de la ham pentru a mă elibera de neînduplecata frecare şi înfrânare. Am privit spre dreapta, unde se contura ieşirea de pe peretele friabil spre o platformă înclinată. Cu o mare strângere de inimă, dar conştient de unicitatea soluţiei, am pornit cu gesturi mici, aproape de vis, într-acolo. Şi a ţinut. Poate că au fost 3, poate că au fost 4 metri. Şi dacă nu a fost zbor, atunci a fost o escaladă extremă. Căci de fapt, fără asigurare, undeva aproape sub pajiştile ponorului, câţiva metri sub un cer albastru, poate. Cu ochii înceţoşaţi şi privirea întunecată, m-am aşezat pe platformă, respirând greu a epuizare, a frică şi totuşi şi a bucurie. Riscată întreprindere, nebunească. După câteva momente de refacere fizică şi mentală, am amarat coarda ce o aveam legată la dreapta hamului. Pentru ca cei ce veneau după mine să o poată folosi pentru a carta finalul cascadei, pentru ca eu să mă pot coborî. Vladi răsuflă uşurat să mă vadă lângă el. Mut. Era încurcat. Ar fi vrut să mă certe, dar ar fi vrut să mă strângă în braţe. Ne-a ajuns să ne privim adânc în ochi, şi să înţelegem, ca de fiecare dată când ieşeam din trasee alpine dificile. Aveam să aflu de la echipa de cartare că acela fusese punctul care marca denivelarea maximă a Şurii. Încă mai stau şi tremur de nebunia acelui gest, a acelei întâmplări... Între timp, unii dintre noi, cei de-atunci, nu mai sunt, iar dintre cei ce mai sunt, unii au trecut la fir de păr pe lângă asta...