La începutul lui august, undeva pe Valea Jiului de Vest, mai sus de Câmpu lui Neag, a fost în 1969 locul de întâlnire al membrilor proaspăt înfiinţatului Cerc de Speologie al Biroului de Turism pentru Tineret.

Participanţii - un mic grup sudat prin ture de munte şi peşteră, dar mai ales la interminabilele discuţii care au precedat înfiinţarea cercului, prieteni şi colegi ai acestora, dar şi câţiva băieţi sau fete care au luat contact cu speologia la şedinţa festivă de înfiinţare - au fost nevoiţi să găsească prima tabără organizată de club, undeva pe stânga, într-o vale de 28 de kilometri pe care nici unul dintre ei nu o cunoştea. În schimb, toţi şoferii, pădurarii, forestierii şi ciobanii auziseră de studenţii veniţi să caute peşteri, care stau în corturi într-o poiană situată lângă confluenţa Scocului Mare (Jiul Românesc) cu Valea Jidanului. În poiană, vreo 20 de oameni răspândiţi prin corturi multicolore sau strânşi în jurul unui foc imens îşi pregăteau un echipament rudimentar şi incomplet, cu care să caute, exploreze, cerceteze ori fotografieze peşterile pe care sperau să le găsească. Plecau unii mai devreme, alţii mai târziu, şi cu toţii se întorceau cu două trei peşteri în traista cu poveşti.

Nu ştiam nimic despre acea zonă ciudată în care toate apele erau înghiţite de calcar sau despre cei care o exploraseră şi cercetaseră înainte. Eram primii?! Tot ce găseam erau peşterile noastre. Făceam speologie, discutam şi visam încontinuu la peşteri şi avene comparabile cu cele descrise de Casteret în cartea sa "Aventuri sub pământ". Gândurile şi visele ne erau atât de departe încât uitam că ne aşteaptă sute de conserve şi plicuri cu supă (cremă de ciuperci - preţ redus, 50 bani plicul) în cortul cu alimente, urcam văile flămânzi, împiedicându-ne la tot pasul, cotrobăiam peşteri de zeci de metri fără să le dăm nici o atenţie şi fără să înţelegem nimic din ele.

Primele surprize încep să apară. Într-o zi este descoperită Peştera cu Corali. O gaură superbă, intactă, care se termină printr-un sector în care, pe 70 de metri, pereţii, podeaua şi tavanul sunt tapisaţi cu formaţiuni coraloide. Începe pelerinajul, se fac fotografii.

În tabără apar întăriri. Sandu Bulgăr, alpinist şi hidrolog, ne aduce o coardă, Costel, alpinist, vine cu patru carabiniere, Nelu Povară, cercetător la staţiunea Universităţii din Orşova şi principal mentor al cercului, are scule de cartare, iar Bebe Răsădeanu, reporter la Agerpres, un aparat Rollei Flex şi un Multi Blitz. Entuziasmul este general. Nu ne dezmeticim bine şi este găsită Peştera Zeicului, o nouă bombă: sală la intrare, un horn de 18 metri, concreţionat, ce dă într-o altă sală superioară, cu mari scurgeri parietale, din care porneşte un puţ imensss... Au loc două explorări tragicomice în aceeaşi zi şi o nouă cucerire.

Suntem fericiţi, visăm, iar zilele trec. Nelu Povară nu ne lasă. Trebuie să lucrăm organizat, să învăţăm să cartăm, gata cu colindatul. Ne alegem un obiectiv pe măsură. Peştera din Alunii Negrului, un labirint complicat în care temperatura este de 4^o, iar curentul de aer (de 7 m/sec) ne stinge permanent lămpile. O găsisem cu două zile înainte, lângă Câmpu lui Neag, la 18 kilometri de tabără. Era într-o sâmbătă, am explorat-o până târziu, ne-a prins noaptea. La ieşire, eram prea obosiţi şi îngheţaţi, ca să ne mai întoarcem la cort. Ploua, am pornit spre cabană. Era ora 22.00, cabanierul beat ne face scandal. Suntem murdari şi, în plus, mai avem pretenţia să mâncăm. Primim o cameră în pod. Cabaniera, suflet mărinimos, ne aduce pe furiş o pâine şi un cuţit. A doua zi, duminică, nu merg maşinile pe vale. Nu ştim ce să facem: "dacă plătim dormitul, nu avem bani de mâncare". Ploua în continuare. Sandu Bulgăr pleacă pe jos în tabără, iar seara ne va aduce bani şi mâncare. Werner, exasperat că de două zile nu poate să usuce un pachet de ţigări, cu care căzuse în apă, se duce la magazinul sătesc să cumpere altele. Pe drum găseşte 100 lei. Cumpără tocană de legume, gem, ceapă şi pâine. Suntem salvaţi. A doua zi soseşte Povară şi începe cartarea. Ieşim din peşteră noaptea, plecăm pe jos în tabără.

Vremea se îndreaptă. Nelu Povară se însoară peste două zile şi pleacă, prin Cerna, întâi la Orşova şi apoi la mireasă, Mândra Rodică, în Bucureşti. La despărţire promite că ne va trimite cu trenul, corzi şi scăriţe. Între timp, ceilalţi băieţi au început să găsească avene, în Muntele Piule.

Aventura reîncepe. Echipa noastră pleacă şi ea în căutare, pe valea Scorota. Caută aiurea, când pe vale, când la baza pereţilor sau pe vârfurile teşite. Spre seară, în obârşia Scorotei Seci, un fel de "muma pădurii", ciufută şi arţăgoasă, care păştea "sterpele", ne arată două avene. Primul e larg cu zăpadă, al doilea îngust, à pic, dar nu adânc. Eram cinci. Nu aveam cum să legăm coarda sau să batem un piton, drept care o ţineam în mâini şi Sandu cobora. Minus 18 metri, jos o vacă putrezită şi o oaie proaspătă. Baba vrea urechile de la oaie. Sandu le taie şi le trimite sus cu casca. Se întunecă, coborâm la Stâna din Scorota cu Apă, unde ciobăniţa a promis că o să ne vândă lapte. Nu mâncasem nimic toată ziua, eram flămânzi, dar de rândul acesta aveam bani la noi. La stână erau şi oile statului şi oile satului, dar laptele era puţin, iar mâncare numai pentru ciobani. Primim două căni. Sandu ne ţine o lecţie despre cum se umblă pe munte, unde trebuie să fii prevăzător şi scoate din rucsac cinci măsline şi două cepe. Împărţim laptele şi ceapa, numărăm măslinele. Cristi Lascu rămâne la stână să doarmă "cum o putea", restul coborâm.

A doua zi "băieţii din Piule" îl recuperează pe Lascu să-i arate un aven foarte adânc. Doi dintre noi pleacă la gară după coardă şi scări.

Noul aven este situat pe un picior al Muntelui Piule, la aproximativ 1700 m altitudine, la marginea unui mic platou, lângă un pâlc de brazi, de sub care începe un versant abrupt care coboară până la Câmpu Mielului. Locul se cheamă Stâna Tomii după o fostă stână. Intrarea are o formă de pâlnie turtită, lateral, pe care se poate coborî 5-6 m, printre tufişuri, până la buza unui puţ. Piatra cade secunde întregi à pic, iar apoi se aud ricoşeuri dese. Cu o coardă de 40, Ţumpi (cel mai uşor din grup), este lăsat în jos. La minus 15, găseşte prize şi face o traversare laterală în peretele puţului spre o platformă situată într-o nişă. Sub el se deschide un puţ imens cu pereţii surplombaţi, în care lumina lanternei se pierde printre razele soarelui, venite de sus.

Soseşte echipamentul de la gara din Lupeni, o parte din băieţi pleacă, iar cei rămaşi se pregătesc să atace avenul. Problema pe care o aveau de rezolvat era să găsească un plan de explorare pe măsura echipamentului - o parâmă zisă coardă de 100 m, alta de 50 (de la Orşova), o coardă de alpinism de 33 m (cadou de la Emilian Cristea), două scări de 20 m (din cablu, cu trepte de lemn), două scăriţe de escaladă, patru carabiniere, trei pitoane (nişte bucăţi de fier găurite, tăiate de la o căruţă şi ascuţite).

Începe atacul. Coarda de 33 este legată, în dublu, de un brad din apropiere şi ajunge până la pâlnie. Cu prima carabinieră se leagă, în prelungire, coarda de 100. Cristi Goran coboară în rapel, până la -70, loc unde surplomba se termină, iar coarda se apropie de peretele avenului. Calcarul este foarte tectonizat şi sfărâmicios, dar nu sunt nici fisuri, nici prize. Blocat în rapel, cu mare greutate, bate un piton. Carabiniera intră greu în gaura de la "fierul de căruţă", pitonul se mişcă, dar poate sta în el. Părăseşte coarda, intră în scăriţele de escaladă, iar Cristi Lascu poate să coboare. Lascu porneşte. După primii metri se desprinde o piatră care îi sparge casca primului şi îi cade pe umăr. Linişte. Goran vorbeşte: "totul e OK". Lascu coboară surplomba şi îşi ajunge coechipierul.

Planul de continuare era făcut de sus: se bate al doilea piton în care intră Lascu (într-o scăriţă pe care i-o cedează celălalt), iar amândoi se ţin de buclele de rapel. Echipa de la suprafaţă, destul de numeroasă şi ajutată de toţi ciobanii din împrejurimi, trebuie să coboare în aven (în prelungirea corzii de 100), coarda de 50 cu cele două scări din cablu. Coarda de 50, odată trimisă jos, la -70, se va folosi pentru următorul rapel. Există astfel un şir de scări şi corzi de 140 m, iar de la -70 o coardă de rapel şi de retragere-aşteptare, în timpul urcării (când scările vor fi trase afară în trepte de câte 40 m). Şi, fiindcă planul făcut afară nu se potriveşte niciodată cu cel din subteran, al doilea piton nu a putut fi bătut nicăieri, astfel că nu mai rămânea altă soluţie decât retragerea.

Sunt lăsate în aven scările legate în capul corzii de 50 până în dreptul "echipei" şi printr‑o manevră care a arătat mai mult a balet sau acrobaţie pe sârmă - scările erau la distanţă de perete, prizele lipseau, iar coarda de rapel se învârtea în permanenţă - cei doi Cristi îşi inversează locurile în scăriţele de escaladă. Urcă Goran pe scări, asigurat în coarda de 100. Ajuns la capătul celor 40 m, când vrea să treacă în coarda de rapel (pentru a fi trase scările în sus), cei de afară nu îl lasă, şi-l trag cu scări cu tot. O nouă avalanşă de pietre porneşte şi, de rândul acesta, Lascu este cel testat dacă mai vorbeşte. Vorbeşte, e din nou OK. Cu scoaterea lui a fost mai simplu: s-a legat la capătul corzii, iar la comanda a doi dintre ciobanii rupţi de turmă, toată lumea l-a tras salam, până la noul capăt al scăriţei (-40 sau -45 m).

Oamenii sunt sus, se scoate echipamentul. Mulţumirea este generală, victoria este a tuturor, ajunsesem la -70 m, avenul continua şi ştim ce avem de făcut în continuare.

O parte din noi trebuie să plece şi, a doua zi, se mută tabăra lângă Câmpu lui Neag. Suntem la aproximativ 20 km de Gura Scorotei, locul pe unde noi urcăm în Piule, dar avenul nu este abandonat. Lascu pleacă la Orşova să ceară o parâmă de 150 m, iar Cristi Goran, cu restul trupei, încearcă, cu materialele existente o nouă explorare, de rândul acesta, printr-o nişa laterală, găsită la prima intrare.

Suntem din nou la gura avenului. O nouă echipă se pregăteşte să intre. Primul, Ţumpi, reface traverseul din peretele puţului, urmează Goran, Jiboteanu (parcă?) Gill şi Messina. Afară sunt Marinel şi încă câţiva, care asigură. Din traverseu se ajunge pe o platformă, situată în tavanul surplombei, de unde peretele sudic al puţului coboară în trepte. O primă problemă: pentru a ajunge de pe prima platformă în capătul nişei (de unde s-ar fi putut coborî pe prize la platforma II) trebuie făcut un ramonaj de cinci metri pe deasupra unui gol de aproximativ 30. Trece Goran, îi cheamă pe ceilalţi, dar cum "cercul" nu fusese încă la Rătei, ceilalţi nu ştiau cum să facă ramonaj. Încep tocmeli, demonstraţii, sunt asiguraţi, însă nimeni nu vrea să încerce, fiind cu toţii convinşi că ramonajul este un dar al naturii pentru cei cu picioare lungi şi nu o tehnică de înaintare. Explicaţii, fizică, frecare, aderenţă, pârghii, forţe, dar, nu şi nu.

Echipa dispune totuşi de 100 m coardă şi 40 m scară, drept pentru care Goran coboară până la Platforma II, de unde speră să poată continua fără un om intermediar, aflat în releu. Platforma este circulară, perfect dreaptă, are cam 10 mp şi acelaşi calcar mizerabil în jur, în care nu intră nici un fel de piton. O jumătate de oră de încercări, două degete zdrobite şi numeroase priviri aruncate asupra platformei III, parcă mai mare, mai frumoasă, situată undeva pe la -90. Goran renunţă, coarda şi scara legată ajung sigur dar, fără un piton intermediar pe platforma II, amarajul de sus şi lipsa asigurării sunt riscante, datorită a numeroase blocuri instabile şi colţuroase. Se iese afară pe lumină. Mai există o speranţă. Ciobanii citesc o uşoară dezamăgire pe faţa noastră, şi pentru încurajare ne sfătuiesc să o luăm de-a dreptul, în jos, printre brazi, unde vom găsi un poteac ce ne scoate de-a dreptul la Câmpu Mielului (2 km câştigaţi, din cei 20). Ideea ne impulsionează, plecăm veseli, nu găsim poteca şi o luăm direct în jos, pe o pantă acceptabilă, plină cu arbuşti. Tufele de liliac, frasin şi ienupăr, devin din ce în ce mai dese, panta mai mare, iar bezna mai deplină. Aprindem lămpile şi din acel moment cercul, care peste doi ani avea să se numească "Focul Viu", îşi începe pregătirea, în condiţii similare celor din subteran (nu ca alţii), în tehnica speologiei alpine. Se fac rapeluri, căderi (dintr-un tufiş în altul), se învaţă utilizarea prizelor din iarbă sau tulpini de măceş sălbatic, derocări uşoare şi se ajunge la mult iubita şosea, 200 m aval de Gura Scorotei (unde ne-ar fi scos poteca).

A doua zi, până la sosirea lui Lascu, pentru consolare şi refacere, toată lumea intră în Alunii Negri, pentru învăţarea ramonajului şi a altor tehnici "ciudate". În tabără, lecţiile continuau, până seara târziu, cu noţiuni de prim ajutor, prin oblojirea vânătăilor, rosăturilor şi cucuielor "însuşite" peste zi.

Soseşte Lascu. Directorul staţiunii din Orşova s-a lăsat înduplecat să-i dea "coarda de 150", nou-nouţă, aflată în magazie, care era tot o parâmă din celofibră cumpărată pentru şalupa de pe Dunăre.

Tabăra e pe sfârşite, urcăm din nou la gura avenului. Toată lumea vrea să care coarda cea nouă, deşi este oribil de grea şi taie umărul. Avem corzi suficiente (baza puţului se aprecia la -125), iar manevra de urcare cu scările trase pe bucăţi, funcţionează. În mintea noastră nu mai erau avene ci mari reţele, hidrostructuri prin care ne zburau gândurile, până dincolo de culmea Oslei, la Izvorul Cernei.

Perfecţionăm tehnica. Peste gura avenului se aşează, orizontal, un brad uscat pentru a se putea coborî à pic, evitând astfel căderile de pietre care ar fi putut strica minunea de coardă (luată pe garanţie). Goran se pregăteşte să coboare. Desface coarda, o strânge din nou cu mare grijă, aşezând buclele astfel încât să se poată desface, în gol, fără să se încurce (credea el!). Împreună cu Lascu cară sacrosantul fir până la baza pâlniei şi îl aruncă în puţ. Se echipează cu grijă. Punga de plastic sub pulover şi hanorac, buclă nouă (o chingă de jaluzele) şi cea mai bună carabinieră a lui Costel, pentru rapel. Coarda este à pic, începe un rapel în mare viteză, iar după 25 m, vede sub el toată coarda strânsă colac. Frânează brusc, scutură coarda, colacul se desface, cade şi poate continua coborârea. Tot repede şi mai nerăbdător, coboară mai departe, dar, din nou, coarda colac. O nouă oprire, o nouă manevră, ghemul se desface, cade şi drumul e liber. Greutatea corzii apasă umărul, accelerează ritmul, coboară, coboară, lumina scade, şi ghinion, parâma alunecă foarte tare, frânează târziu, iar ghemul cu "salată", îi ajunge la subraţ, unde se blochează definitiv. A făcut destul tâmpenii şi, ghinion, trebuie să renunţe la câţiva metri de pitonul unde ar fi putut descurca coarda. Umărul îl doare foarte tare. Strigă celor de afară să îl tragă sus. Aşteaptă un timp şi strigă din nou. Nimic. Urlă: "Trageee... Ge... eee... ee... !" Afară se produce panica. Sunt opt şi cu ciobanii zece, trag din răsputeri, fug pe pantă, au venit cam 15 metri de coardă "şi ăla strigă că nu se mişcă". După câteva secunde parâma, mai dinamică decât toate corzile dinamice la un loc, îl catapultează pe Goran ca o praştie, 10 metri buni spre gura puţului, după care, cinci metri în sus, doi în jos, elasticul adus de pe malul Dunării îl trage spre ieşire. Mai sunt cam 25 de metri, Goran face huţa-huţa, de sus nu se mai trage, se aud comenzi rapide şi ciobanii întrebând "cine l-a pus să se bage acolo?". Lascu, aflat la baza pâlniei, îi spune să aştepte. Trece un timp, de sus începe să curgă apa şi "omul cu salatiera la subraţ" este tras foarte încet afară. Ajuns sus, unde toţi respiră uşuraţi, acesta află că buşteanul peste care trecea şi freca coarda a luat foc şi a trebuit să se toarne apă, fiindcă coarda a început să se topească. Goran îl vede pe Costel - proprietarul carabinierei - că s-a schimbat la faţă, că nu poate să vorbească şi îngrozit le arată celorlalţi carabiniera de la rapel deformată şi cu clichetul rupt. Jenat de distrugerea unei scule atât de rare şi preţioase îmi cer scuze (căci eu eram cel vinovat). Costel se înfurie, mă face inconştient şi îmi explică cum era să mor. De la şocurile provocate prin opriri bruşte, în rapel, plesnise nu numai carabiniera din fier moale, dar şi umărul meu (făcusem un rapel pe umăr cu o carabinieră prinsă într-o buclă simplă).

Tabăra se termina curând. Avenul trebuie să aştepte un an. Pentru el e simplu, dar noi ... Noi ne pregătim. Aflăm că nişte reşiţeni pricepuţi şi-au făcut un troliu pentru a explora un aven. Suntem studenţi, nu ne pricepem şi nu avem nici cum să urcăm un troliu în Piule. Povară, proaspăt însurat, ne încurajează fiind prins de microbul din Piule. Avem nevoie de scări speologice, iar B.T.T.-ul ne promite sprijinul.

Cel mai nepriceput dintre noi, fizician, cumpără de la Ploieşti cablu. E gros, bine oţelit, antigiratoriu, deci foarte bun. Găsim o întreprindere de confecţii mecanice, unde explicăm ce vrem şi sunt comandaţi 200 m de scară "speologică" (prin bunăvoinţa alpinistului Victor Panaitescu zis Generalul). După şase luni de rugăminţi şi promisiuni, comanda este gata. Scările erau tronsoane de toate dimensiunile, fără nici un sistem de îmbinare la capăt, cu trepte din profil "U", fixate pe cablu (numai jos), cu compoziţie de lagăre. Astăzi orice muzeu de glume speologice ar plăti bani grei pentru o asemenea piesă. Bucăţile de scară erau suficient de grele, treptele jucau, compoziţia se mai "descompunea", iar când scoteai sârmele cu care erau legaţi colacii, întocmai ca nişte jucării de prost gust, ghemele se desfăceau brusc, îţi săreau în cap sau se desfăşurau printre picioare.

Iarna mergem la Topolniţa şi Epuran, câteva ture scurte în primăvară, sesiunea, iar în 20 iulie, întâlnirea în punct fix - Cabana Câmpu lui Neag.

În iulie 1970, ne strângem din toate părţile, soseşte echipamentul de la Orşova, urcăm cu greu bagajele şi ne instalăm la gura Avenului din Stâna Tomii.

Suntem 16. Din cei vechi, Dan Herlea, Werner, Marinel şi cei doi Cristi. Povară este cu noi, a venit cu Rodica (proaspăta soţie) şi o verişoară, Adriana. Sandu Bulgăr lipseşte, a venit în schimb sora sa, Marilena, cu o prietenă, Onica. Ducu Şuteu, operator la televiziune, de curând cucerit de grupul nostru este cu Doru Lepădatu, zis Trăiască, maestru de lumini. Pe lângă noi, Cornel Pârvu, Romi Müller, şi două fete Aniko şi Ştefi. Avem două corturi, în care cu greu încap cinci persoane. Vremea este superbă. Dormim afară, la gura avenului. Organizarea taberei este simplă: apa o aducem de la un izvor unde picură cam 20 l/zi; în singura noastră oală se fierbe supa, se încălzeşte conserva de fasole şi apoi se face ceaiul. Fiecare primeşte, suplimentar, o cană de apă zilnic, pe care o poate bea sau o poate folosi la spălat.

Începem echiparea. Tăiem un brad (verde, care nu mai ia foc), pentru gura avenului. Pe el se montează un scripete pentru coarda de asigurare, preţioasa 150. Legăm scările între ele, cu sârmă. Sunt foarte proaste, iar în bază folosim scările de la Orşova, suplimentate cu o altă piesă confecţionată de Povară - un zece metri de cordelină cu noduri şi trepte din lemn. Scara este lăsată pe bucăţi, iar după fiecare nouă coborâre a acesteia, intră un om care verifică să nu fie agăţată sau răsucită.

Ultimul la verificat este Werner, care coboară până la -90. Vede baza puţului, scara ajunge până jos, ne strigă, iar noi de bucurie hotărâm să-l tragem pe scripete, nelăsându-l să urce treptele. Luat prin surprindere, dar amuzat, imponderabilul şi simpaticul Werner iese afară dând din mâini ca un îngeraş. Scara fusese măsurată cu ruleta, sunt lăsaţi 120 m în aven. Avem şi cinci carabiniere cu şurub, aduse de Nelu.

Încă o noapte. Povară a stabilit ordinea primilor doi, din prima zi, dând cu banul. Vor intra Goran, Lascu şi Werner în explorare. Povară va coborî cartând, apoi televiziunea, Dan Herlea şi parcă Fane Babanul (Cornel Pârvu). Mai vrea o fată, Onica, e montaniardă, a făcut gimnastică pe aparate, planorism, dar nu ne convinge decât târziu, după ce noi am văzut întregul aven (a coborât 15 m, s-a întors şi a înjurat "toate femeile care vor egalitate cu bărbaţii"). Se va coborî şi urca pe scară, cu asigurare de sus.

Porneşte Goran. Coborârea este oribilă. Werner, tras pe scripete, a luat în răspăr toate treptele, şi nici una nu mai este în locul ei, iar profilul în "U" al acestora depăşeşte rafinamentul caznelor medievale. Cei de sus simt greu coarda; asigurarea când atârnă sub el, când este prea strânsă. Este lumină până jos. Vede pitonul la -70, trece, în sfârşit, pe scările de la Orşova, la -90 scara se apropie de perete, coboară mult mai uşor, şi curând ajunge la baza à pic-ului. Vede o pantă acoperită cu blocuri şi trunchiuri, unde, dacă nu mai există un puţ, totul pare să se închidă. Este primul aici, fiindcă aşa a căzut banul, îşi aprinde lampa, dar îl aşteaptă pe Lascu care vine destul de repede. Împreună coboară ultimii 25 de metri, unde pare a fi un puţ. Jos este într-adevăr o adâncitură, dar totul se închide. Un pic mai sus, o mică platformă concreţionată, cu un gur în care zac firave oase de lilieci. Cei doi Cristi rămân aici şi îşi aşteaptă prietenii. Apare Werner. Povară începe coborârea şi cartarea. Durează mult, măsoară, ia vize, desenează din scăriţă. Ajuns jos, Nelu scoate ruleta, măsoară scara rămasă. Sunt 114,5 m - cel mai mare à pic din ţară - şi sunt toţi patru jos, împreună, cum au fost tot timpul în ultimii ani, de la apariţia ideii de înfiinţare a cercului.

Recordul de verticală absolută a însemnat puţin pentru cerc, dar prin atingerea lui, în acei ani, când nu exista echipament, când la fiecare pas se făceau greşeli, s-a format un nucleu, din care "Focul Viu" a început să ardă.

Nu putem încheia această povestire, care a mai fost publicată în broşura "Cercul de Speologie Focul Viu - 20 de ani de la înfiinţare" (1984), fără a istorisi şi cea mai tragicomică întâmplare petrecută în anul următor cu ocazia explorării Avenului din Stâna Tomii.

Cum ne aflam într-o zi superbă de iulie şi coboram într-un aven à pic, nimeni nu a folosit lampa de carbid pe cei 114 m ai puţului de intrare. Nu s-a coborât în rapel, datorită pietrelor care se desprindeau din pereţi, pericolului răsucirii corzii cu o scară prost finisată, corzilor mult prea elastice şi grele, care ardeau umărul. Se cobora şi se urca pe succesiunea de scări din cablu sau cordelină, cu trepte metalice sau din lemn. Operaţia era îngrozitoare, prima scară avea treptele cu profilul în "U", care tăia mâna şi care se ridicau la orice atingere a peretelui, iar ultima fiind din cordelină se întindea foarte tare, iar unele trepte au scăpat din noduri. După coborârea lui Povară, până în baza avenului, Goran a urcat, iar apoi, după fiecare coborâre, a urmat şi câte o urcare, astfel încât mai tot timpul jos rămâneau 3-4 persoane. Trecând peste câteva mici incidente, cu colegi care au renunţat să coboare după numai 10‑20 m, au mai rămas de urcat Dan Herlea, Ducu Şuteu (operator TV) şi electricianul său pe care noi l-am poreclit Trăiască (spunea trăiască la două-trei vorbe). Ordinea urcării celor trei a fost şi ea foarte clar stabilită. Urca Ducu, care făcea câteva opriri pentru filmare, Trăiască îi asigura lumina, iar Herlea pleca ultimul. La urcarea lui Ducu, care a fost tras pe scripete, în timp ce filma o porţiune din puţ, ultimul tronson din scară a fost agăţat de echipamentul său şi scara a rămas suspendată câţiva metri mai sus. Dan Herlea, un bun căţărător şi speolog cu sânge rece, a urcat la liber să deblocheze scara. Rămas jos, maistrul de lumini Trăiască, sigur pe el şi cu gura mare, ca orice om dintr-o televiziune, l-a convins pe Dan să urce mai departe şi să-l lase ultimul.

Între timp s-a întunecat şi în baza puţului s-a făcut beznă. Trăiască, fiind echipat cu o lampă Cobold, care făcea o lumină extraordinară, nu avea la el nici o lanternă sau lampă de carbid şi cum nu putea să ţină Cobold-ul aprins, în timp ce urca pe scară a rămas pe întuneric. Venea foarte încet, dar era explicabil, deoarece lampa lui cântărea aproape 20 de kilograme. La început vesel, cânta şi striga, pentru ca apoi să ne anunţe că la minus 50, nu mai poate să urce, coarda fiind foarte tare răsucită de scară şi presată de stâncă. A fost o pauză lungă, s-au cerut explicaţii, s-au dat sfaturi, după care, brusc, Trăiască şi-a schimbat tonul, a început să se lamenteze şi să ne implore să-l lăsăm jos, că el doarme acolo. Panică generală, îmbărbătări şi, apoi, tonuri categorice.

Lascu coboară 6 m, la baza pâlniei de intrare, pentru a comunica mai uşor cu el. Îl încurajează, îl roagă, îl ameninţă pentru a-l convinge să iasă din scară şi să se lase tras pe scripete în coarda de asigurare. Nici un rezultat, ba mai mult, chiar Trăiască ne anunţă că s-a lărgit nodul şi coarda îi taie rău gâtul. Asigurarea era complet blocată, trasă prin scripete coarda nu venea în sus nici un centimetru. Se decide rapid ca Goran să coboare, în rapel, pe coarda de 100 m, pentru a nu bloca mai rău scăriţa şi să găsească locurile unde coarda principală şi scara sunt răsucite. Cobor 40 m, strig, Trăiască era departe, îmi răspunde şi mă roagă să mă întorc afară şi să-l lăsăm jos. Nu-l vedeam, mai cobor 20 m, îl strig din nou şi, de rândul acesta, tot de departe mă roagă să nu-l lăsăm acolo şi să mă duc până la el. Coboram încet, verificând cealaltă coardă, numărând tronsoanele scării şi strigând tot timpul la Lascu, sunt la minus 70, 150-ul răsucit jumătate de tură spre stânga, minus 80, nu mai e răsucit, nu-l văd.

În sfârşit, ajung aproape de Trăiască, pe la minus 90, vorbesc cu el, îi spun de coardă că e liberă şi că o să cobor să-i verific nodul ca să poată urca. Din tonul lui îmi dau seama că este într-o stare de panică care l-a blocat. Nodul său de la asigurare era în ordine, dar bietul om era complet încolăcit, în scară, cu mâinile şi picioarele. Prima idee care-mi vine este să îi spun că dacă nu urcă vor râde de el fetele de afară, cărora le făcuse capul mare timp de două zile. Îl strig pe Lascu şi îi spun ca la semnalul meu să-l tragă afară salam, cu scări cu tot (avantajul scripetelui şi corzii din parâmă). Strig: "Trage!", scara scrâşneşte pe stâncă, Trăiască dă drumul la scară şi este propulsat, în sus, ca din puşcă de efectul de elastic al corzii. Cum aveam lampa stinsă, mi-a fost dat să văd imaginea senzaţională a unui om care zboară spre un cer plin de stele şi care urlă cât îl ţin plămânii: "Mamă Mamăăă ăă ă!". A fost scos repede în două trei şfunguri. Mai greu a fost cu mine, căci, în starea lor de maximă surexcitare, colegii de afară au încercat să‑mi aplice acelaşi tratament, în timp ce eu urcam tacticos pe scară. Norocul meu a fost că nu au putut să-mi treacă coarda prin scripete şi era o frecare destul de mare în pâlnia de la intrare.

Ajuns sus, mare mi-a fost mirarea că în afară de Lascu, care mă aştepta în pâlnia de la intrare, toată lumea dispăruse undeva printre corturi. În timp ce mă dezechipam, am auzit desluşit, printre murmure şi vaiete: "Îşi revine, aduceţi-mi apă". M-am apropiat, l-am văzut pe Trăiască, bine-mersi, strâns împreună cu ceilalţi în jurul unei saltele, unde se trezea din leşin Adriana, verişoara lui Nelu Povară. Cum toată ziua această domnişoară, însoţită de un ursuleţ de pluş şi aflată undeva între gimnaziu şi liceu, protestase că dacă nu va fi lăsată să coboare în aven o să se arunce în hău, mi-am închipuit că a avut loc un îngrozitor conflict în familia Povară, în timp ce noi îl recuperam pe bietul electrician TV.

În realitate, maestrul de lumini, Trăiască, a devenit relaxat şi guraliv, la ieşirea din aven, după ce a spus: "Să nu mai am parte de Româncă, dacă mai intru în aşa ceva", şi-a scos casca din cap şi a aruncat-o pe jos, cu năduf. Cum Adriana era culcată pe o saltea şi probabil uitase de aven, visând şi numărând stelele, a fost lovită de casca lui Trăiască, în moalele capului, leşinând printre stele verzi.