|
|
Preluare din revista Speomond, Numărul 6, 2001, pag. 10-12
Zona înaltă cuprinsă între Lumea Pierdută, Gârdișoara și valea Coblișului, din partea central - sudică a Munților Bihor, este încă destul de puțin cercetată în comparație cu restul masivului. Explorările speologice au fost axate până în anii trecuți, cu precădere asupra unor obiective cunoscute sau asupra unor perimetre mai
accesibile (fig. 1). Rezultatele acestor prime investigații au rămas nepublicate până în prezent. Deși studiul geospeologic al regiunii este în curs de finalizare,
considerăm utilă prezentarea unei note preliminare, referitoare la principalele peșteri investigate.
Din punct de vedere geologic (Bleahu et al. 1980 și 1985), în regiune aflorează pe mari suprafețe calcare, dolomite și subordonat gresii cuarțoase aparținătoare Unității de Bihor, respectiv depozite detritice cimentate permo-werfeniene din cadrul Unității de Arieșeni. Energia de relief ridicată, pe fondul mozaicului litologic existent a creat premisele formării unor sisteme hidrocarstice majore, care se descarcă prin izbucuri situate la nivelul talvegului văilor limitrofe.
Peștera Biserica Scochii (3408/10)
La cca. 3 km amonte de confluența cu Coblișul, în versantul drept al văii Ponoraș, la nivelul talvegului se găsește o exurgență cu debitul apreciat la cca. 10 l/s, cantonată în calcare Neocomian - Apțian inferioare. Deasupra izbucului, la 7 respectiv 14 m altitudine relativă sunt situate intrările Peșterii Biserica Scochii (fig. 2), o cavitate activă spațioasă, care reprezintă momentan singura posibilitate de pătrundere în sistemul carstic aferent.
Prima explorare consemnată a peșterii a fost realizată de către Clubul de Speologie "Casa de Piatră" din Turda în 1980 (Goran, 1982). În anul 1993 P. Damm, M. Botez, C. Pop și T. Ille efectuează o serie de escalade și decolmatări în zona finală, continuate apoi de C.S. "Ursus Spelaeus" Târgu Mureș. În anul 1999 în cadrul unei expediții internaționale o echipă a Clubului de Scufundări "Plózer István" Budapesta, condusă de Tibor Dianovszky, depășește 4 sifoane, oprirea fiind dictată de un
colmataj din cadrul sifonului nr. 5. Cu aceeași ocazie P. Damm, Katalin Kocsis-Damm și Z. Szabó efectuează ridicarea topografică completă a sectorului antesifon.
Intrarea principală a peșterii (16/6 m), prezintă o importantă acumulare de prăbușiri în partea dreaptă (punct în care se găsește și intrarea secundară) și se continuă cu o galerie cotită, temporar activă, care se îngustează treptat până la lățimea medie de 4-5 m. La 75 m de la intrare, prin intermediul unei galerii
laterale (de tip "prea-plin") este interceptat cursul subteran, limitat spre amonte de un sifon, iar spre aval de un colmataj; galeria principală devine apoi ușor ascendentă și la 113 m de la intrare se colmatează definitiv cu material detritic. În acest ultim sector remarcăm existența unei rețele afluente bietajate având o lungime totală de 158 m, care prin intermediul unui horn atinge cota maximă a peșterii.
Galeria sifoanelor are o lungime de cca. 100 m, cel mai lung sector aerat (cca. 40 m) fiind situat între sifoanele 4 și 5. Actualul terminus se găsește în cadrul sifonului nr. 5, unde se efectuează lucrări de decolmatare subacvatică.
Peștera de la Iezere (3409/3)
Într-o zonă confuză de platou la cca. 500 m nord de izvorul de la capătul văii Ponoraș, pe contactul litologic dintre gresiile cuarțoase Hettangian - Sinemurian
inferioare și calcarele Neocomian - Apțian inferioare, la altitudinea de 1250 m sunt situate cele 3 intrări ale Peșterii de la Iezere. Cavitatea a fost reperată de
M. Bleahu (Vălenaș et al. 1977), explorarea și cartarea fiind realizate de către L. Vălenaș și L. Pop în 1980.
Intrarea principală a peșterii (9/6 m.) este situată la cota -15; ea este urmată de o sală largă, descendentă, în care debușează intrarea superioară sub formă de aven (cota 0) și o intrare laterală (fig. 3). Continuarea, sub forma unei galerii meandrate de tip canion se găsește în partea de sud a sălii de la intrare. La cota
-44 într-o zonă labirintică este interceptat un curs activ temporar, care va parcurge apoi longitudinal întreaga peșteră, primind aportul a doi afluenți la -52 și -93, ambii accesibili pe lungimi de câteva zeci de metri.
Aval de primul afluent galeria principală se lărgește, prezentând mici galerii laterale și un scurt nivel superior. În ultima porțiune activul își reduce sensibil dimensiunile și după un sifon deschis se termină datorită unui colmataj la cota -97.
Peștera de la Iezere s-a format pe seama captării în subteran la nivelul contactului tectonic J1-K1 a trei cursuri subaeriene independente. Din punct de vedere morfologic predomină formele caracteristice unei curgeri cu nivel liber, cu trecere spre cele de regim înecat spre final, peștera fiind o tipică "drawdawn vadose cave" din cadrul unui sistem de pasaj interfluvial.
Peștera-aven din Fața Bălăcenii (3404/31)
Peștera-Aven din Fața Bălăcenii este situată la cca. 500 m NE de Izbucul Gura Apei în calcare Anisian superior - Carixian inferioare, și a fost descoperită
de Paul Damm și Marin Giurgiu în 1986. La explorările, coordonate de Károly Moréh, au participat: P. Damm, Z. Kiss, G. Keserü, H. Mitrofan, L. Piroska și L. Kocsis. Ridicarea topografică a fost efectuată de Árpád Kelemen pentru 585 m dezvoltare și -33 m denivelare (fig.4).
Intrarea este situată la capătul din amonte al unei văi seci slab conturate, are 4/3 m și dă acces la un puț perfect eliptic, adânc de 26 m. Puțul debușează într-o sală de 14/8/12 m, având podeaua acoperită în cea mai mare parte cu o argilă fin stratificată. Sala este urmată de o galerie spațioasă (4/10m), frumos concreționată. La 64 m. de la intrare o imensă scurgere stalagmitică formează un baraj, care, cu excepția unui pasaj extrem de strâmt (Terminus 1986), obturează în întregime galeria. Depășind obstacolul, se ajunge în Sala Candelabrului, în tavanul căruia se găsește un disc, comparabil cu cele descrise din peșterile Pojarul Poliței, Piatra Altarului sau Humpleu.
La capătul sălii, într-o zonă nisipoasă, se interceptează Cursul de Nord al rețelei, un activ temporar, care curge de la nord spre sud, în direcție contrară sensului de înaintare. Spre amonte, după depășirea unui nou baraj stalagmitic, galeria continuă neschimbată pe o lungime de 54 m până în dreptul unui colmataj aluvial. Deasupra punctului final, se dezvoltă un horn umplut cu blocuri angulare de calcar provenind de la exterior.
Spre aval, Cursul de Nord evoluează de-a lungul unei galerii ușor descendente, cu dimensiuni sensibil mai reduse (2/2m) ca după 33 m. să ce verse în Cursul de Vest. Sectorul amonte al acestuia prezintă secțiuni eterogene, în general largi pe primii 70 m, după care se îngustează, meandrează puternic și devine total impenetrabil după un parcurs de 60 m. Spre aval Cursul de Vest se prezintă sub același facies: strâmt, puternic meandrat și cu numeroase porțiuni unde tavanul coboară brusc,
formând pseudosifoane. Terminusul este o strâmtoare impenetrabilă care se găsește la 108 m de la confluență, la cota de -33 m.
Din punct de vedere morfologic Peșterii-Aven din Fața Bălăcenii, evidențiază pe de-o parte, galerii largi, fosile, intens concreționate (până la obturarea completă), formate în regim înecat, iar pe de altă parte o galerie aproape rectilinie, foarte îngustă, formată în regim de curgere cu nivel liber, de către micul curs subteran care îl parcurge și în prezent. Ambele categorii de goluri sunt dezvoltate pe sistemul de fisuri de sprijin al Faliei Bălăcenii - Est.
Din punct de vedere hidrologic peștera este parcursă longitudinal de către un curs activ cu caracter temporar (Cursul de Vest), al cărui debit maxim poate atinge 2-3 l/sec. la cca 24 de ore după instalarea unor precipitații, debitul scăzând apoi în mod lent până la secarea completă. El primește un singur afluent (Cursul de Nord), care în opoziție, transmite mult mai repede unda de viitură (practic instantaneu), fapt ce denotă un bazin de recepție apropiat și o permisivitate ridicată a drenului. O notă de inedit oferă cursul activ care își face simțită prezența în urma unor ploi de durată, în peretele puțului de intrare al peșterii. Acesta drenează pierderile din albia unui torent din imediata apropiere a intrării și poate cauza o, cu adevărat, neplăcută surpriză persoanelor care doresc să parcurgă rețeaua! Drenajul final al peșterii este îndreptat cu certitudine către Izbucul Gura Apei, al cărui nivel superior fosil, respectiv subfosil, îl și reprezintă.
Avenul Ursului (3404/46)
La 0,5 km. aval de Groapa Gârzii, Hoanca Hinchirișului primește un afluent de dreapta, cu un caracter temporar al curgerii. Avenul este situat la 450 m amonte de confluență, în versantul drept al acestei văi, la o altitudine de 1315 m (10 m. altitudine relativă). După o mică intrare de versant, se deschide un puț larg, dezvoltat pe o fractură de sprijin a faliei Bălăcenii-Est. La bază se interceptează o galerie puternic descendentă, care după coborârea a două noi trepte verticale, devine impenetrabilă la -25. Avenul (fig.5) s-a format pe seama unei vechi captări a pârâului din vecinătate, conexiunea genetică cu ponorul fosil alăturat fiind evidentă.
Avenele 2,3 și 4 din Hoanca Măguranului (3404 / 2; 27; 28)
Hoanca Măguranului este o vale carstică de tip sohodol, care "confluează" cu Gârdișoara la 300 m amonte de Izbucul Gura Apei. În bazinul acestei văi au fost
descoperite mai multe cavități, dintre care 3 (avene) sunt mai importante. Ele sunt situate la 525, 750 și 900 m amonte de confluență, la altitudini relative de
0-5 m. Din punct de vedere genetic golurile menționate sunt avene insurgente, formate pe seama unor mici cursuri de apă temporare, dispărute în cazul avenelor nr 2 și 4. Avenele sunt situate în bazinul de recepție al Izbucului de la Coliba Gheobului la distanțe aeriene de 1,3 -1,5 km și 130 - 200 m diferență de nivel, reprezentând potențiale căi de penetrare a sistemului.
Avenul Gemănata 2 din Grumazul Bătrânii (3446/3)
La 750 m W-NW de vârful Bătrâna, în zona cunoscută sub denumirea de Grumazul Bătrânii, la 1490 m altitudine, se găsesc cele două intrări ale Avenului Gemănata 2. Cavitatea a fost descoperită de o echipă a CS "Casa de Piatră" Turda (Goran, 1982) și cartată pe o lungime de 105 m. Explorările sunt reluate în 1987 de către P. Damm și I. Kiss, ocazie cu care este derocată intrarea într-o rețea paralelă și este recartat întregul aven.
Două intrări spațioase (4/3; 1,5/2 m), aflate în versant, converg într-o sală cotită și puternic descendentă. Din segmentul inferior al sălii se desprind două galerii paralele care ating cotele de -43 și -42. Prima dintre ele, după un pasaj orizontal îngust, se continuă cu un puț în pantă de 75-80°, temporar activ, urmat la bază de două sălițe denivelate între ele, iar cea de-a doua galerie este un meandru puternic descendent care se colmatează la cota -42.
Avenul Gemănata 2 este un fost ponor (situat la cea mai mare altitudine din munții Bihor), care drena un curs subaerian, organizat la nivelul unor depozite de vârstă Liasic inferioară, erodate din apropiere între timp. Elementele morfologice evidențiate denotă formarea avenului în regim de curgere cu nivel liber, drenajul ipoteticului curs activ putând să fi fost îndreptat spre Izbucul Mic (bazinul Someșului Mic) sau Coliba Gheobului (bazinul Arieșului Mare).
Bibliografie
Bleahu, M., Dimitrescu, R., Bordea, S., Bordea Josefina, Mantea, G. 1980. Harta geologică a României, Foaia Poiana Horea, București (ed IGG).
Bleahu M., Bordea Josefina, Mantea Gh., Cioflică G., Ștefan A., Popescu A. Marinescu F., Bordea S.1985. Harta geologică a României, Foaia Pietroasa,
Ed. IGG. București.
Goran, C. 1982. Catalogul sistematic al peșterilor din România, București (ed. CNEFS).
Ianovici, V., Borcos, M., Bleahu, M., Patrulius, D., Lupu, M., Dimitrescu, R., Savu, H. ,1976. Geologia Munților Apuseni, București (Academiei).
Orășeanu, I. 1997. Contributions to the hydrogeology of karst areas of the Bihor-Vlădeasa Mountains (Romania) - Theoretical and Applied Karstology, 9 [1997], 185-214.
|
|
